paşi spre lumină

„Pacea lui Christos la care ați fost chemați, ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, și fiți recunoscători” (Coloseni 3:15).

Un singur trup din celule diferite, din organe diferite, cu funcțiuni specifice fiecăruia nu poate supraviețui dacă nu există liantul, programul dacă vreți, care să mențină unitatea în scop și cooperarea.

Unitatea Trupului lui Christos, a Bisericii, nu poate exista fără pacea lui Christos. Ea este chemare divină a fiecărui individ, cu un singur scop, acela de a forma un singur trup, un singur organism viu.

Două lucruri trebuie subliniate din acest verset: În primul rând această pace trebuie să stăpânească, să domnească peste inimile noastre. Domnia acestui principiu sfânt al păcii cu ceilalți își are tronul, sala de domnie din inima noastră. Pacea lui Christos trebuie să domnească peste toate ambițiile, aspirațiile, nemulțumirile, frustrările noastre. Ea trebuie să reflecte bunele realații cu Creatorul și Mântuitorul nostru. Pacea cu El este singura care poate face pace cu noi înșine și cu alții.

Apoi, această pace trebuie să ducă la starea de oameni recunoscători. La gratitudine. La mulțumire. Mulțumire pentru starea în care ne aflăm, pentru locul în care slujim în acest trup, pentru slujba și aportul care ni se cere în favoarea altora. Darurile mele îmi sunt date pentru folosul celorlați, a trupului în general. Numai pacea lui Christos, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile și gândurile, pentru a le menține în supunere față de interesele Trupului.

Cred că una din problemele majore ale creștinului de azi este nemulțumirea cu aportul său la bunăstarea și funcționarea acestui Trup. Vedem mai degrabă acele mădulare care par să se bucură de mai multă cinste, care sunt mai vizibile, și acceptăm cu greu slujbele acelor mădulare mai puțin onorate, mai ascunse. Probabil că se întâmplă aceasta pentru că nu ne-am identificat darul, sau darurile spirituale. Dacă le-am ști, am fi observat că suntem eficienți și mai ales suntem satisfăcuți doar de acțiunile făcute prin exercițiul lor. Când funcționăm în sfera darului spiritual ne simțim bine și creștem în a face tot mai bine lucrul acela.

Căutând „lucrurile care ne pot da pacea” vom identifica darurile pe care le avem, și odată cu ele locul în Trupul lui Christos. Pacea poate atunci domni peste toate cele ale inimii noastre, și vom cunoaște mulțumirea și împlinirea.

Cuvintele acestea par destul de stranii într-o cultură în care se preamărește individul și individualismul, acel „self-suficency”, auto-suficeința după care aleargă mereu omul modern. Pierdem astfel sentimentul de comunitate, și curând clădirea nu este decât cărămidă peste cărămidă, fără liantul divin al păcii și dragostei, care sfârșește de fiecare dată prin a fi un morman de cărămizi; nu un trup viu „bine închegat” cu aportul fiecărui mădular și încheietură în cooperarea armonioasă, ci cadavru uman în descompunere.

Spiritul de cooperare, de pace care trebuie păstrat între creștinii de azi, nu este doar un simplu deziderat, ci condiție esențială pentru lucrarea noastră împreună. Influența noastră unii asupra altora, dragostea frățească, cooperarea sunt emblemele credinței noastre. Lumea ne va cunoaște după acest balzon, al dragostei, păcii și cooperării dintre noi.

Regina Victoria a împărtășit odată impresiile sale despre doi primi miniștri pe care i-a cunoscut. Despre William Gladstone a spus că în prezența acestui om de stat se simțea ca în prezent unuia dintre cei mai importanți conducători ai lumii. Pe de altă parte, despre Disreli a spus că în prezența lui se simțea ca fiind ea însăși cea mai important lider al lumii.

Robert Morgan își amintea de tatăl lui care lucrase ani de zile ca profesor de țară sub diferiți directori de școală. Își amintea de doi dintre aceștia, Jones și Johnson. Comparându-i a spus despre ei: „Când mergeam la domnul Jones ca să-i cer ceva, putea să mă refuze în așa fel că plecam de acolo simțindu-mă bine. Când însă ceream ceva Domnului Johson, putea să-mi aprobe dar plecam din fața lui simțindu-mă rău”.

Arta relațiilor noastre cu alții, cu frații noștri în Christos ar trebui exersată astfel ca aceștia nu doar să se bucure de pace ci să fie încurajați și zidiți sufletește în urma lor.

Doar o astfel de pace care domnește peste inimile noastre ne face recunoscători lui Dumnezeu pentru frații și semenii noștri.

Pentru vizionare faceți click pe imagine.

„Nu, nu este despre realegerea lui Obama!”

Elefantul (simbolul partidului republican) vrea să știe detalii despre filmul „2012”.

Dacă și așa am început cu statisticile în postarea anterioară, atunci să mai publicăm câteva date. S-a constatat că 86% din persoanele care declară că nu frecventează nicio biserică spun că s-ar duce la biserică dacă ar fi invitați de cineva. Din nefericire doar 2% dintre creștinii de azi invită pe cineva să meargă cu ei la biserică. De ce este oare așa? iată câteva răspunsuri:

Creștinii de azi, care frecventează bisericile cred că responsabilitatea de a aduce oameni la biserică o are pastorul sau conducerea bisericii. El este angajat pentru așa ceva și nu e treaba lor.

O altă explicație este că mulți creștini se rușinează de Evanghelie  și se simt neadecvați să facă evanghelizare personală. În cele mai multe cazuri așa este, sunt total nepregătiți să spună Vestea Bună altora.

În multe comunități, mărturia creștinilor este atât de compromisă de comportamentul lor care îi descalifică total să invite pe alții la biserică. Faptele noastre vorbesc mai convingător ca vorbele noastre.

Unele biserici și-au pierdut mărturia prin luptele pentru putere și control din sânul lor. Cum să mai ai curajul să inviți pe cineva la o biserică faimoasă în comunitate pentru scandalurile care au avut loc între membri ei?

Mediocritatea și standardul scăzut al serviciilor religioase îi descurajează pe membri bisericii să invite pe alții la biserica lor.

Mai aveți și alte explicații? Le așteptăm la comentarii.

Potrivit unor statistici recente, se știe că în cazul convertirii unui copil la credința creștină, doar 7% din familii cu astfel de copii se întorc și ele la Domnul. În cazul în care se convertește mama din familie, 18% din familiile acestea se vor întoarce la Dumnezeu. Lucrurile stau cu totul altfel când se convertește tata. S-a constat că 93% din familiile în care s-a întors la Dumnezeu tatăl, vor îmbrățișa și ele credința creștină.

Având în vedere aceste statistici, întrebarea este mai mult decât evidentă: De ce nu ne concentrăm efortul evanghelistic pentru convertirea bărbaților?

Prin natura lor, femeile sunt mai inclinate spre cele spirituale iar convertirea lor este mai rapidă decât cea a bărbaților. Poate de aceea, că e mai ușor, biserica de azi pare făcută pentru femei mai degrabă decât pentru bărbați. De la decorarea bisericii (flori, covoare, vitralii, robe de cor, etc.), la muzica sacră și chiar la mesajul Evangheliei („Isus te iubește…”, „vrea să aibă o relație personală cu tine…” etc), totul pare să fie pentru femei. Cineva îmi spunea că 80-90% din cântările creștine de azi sunt create pentru femei. Nu știu dacă e așa pentru că nu sunt de specialitate. Există muzică feminină și masculină? Cred că da.

Pe de altă parte asistăm la o feminizare a culturii cu repercusiuni și în viața bisericii. Nu vreau să mă înțeleagă cineva greșit. Nu minimalizez cu nimic rolul femeii în biserica de azi prin afirmațiile de mai sus. Încerc să spun că ar trebui să urmărim eficiența predicării Evangheliei în societatea de azi. Dacă 93% din familii se convertesc la credință când se întoarce tatăl la Dumnezeu, nu știu de ce nu devin bărbații ținta efortului nostru evanghelistic.

Când tatăl este un creștin bun, întreaga familie frecventează biserica. Dacă mama este credincioasă, și soțul ei nu, duminica el merge la pescuit sau la meci. Indiscutabil copiii vor merge cu tata și rareori cu mama la biserică.

Oare ce ar trebui făcut pentru „convertirea” bisericii și a mesajului evanghelistic spre o țintă masculină? Aștept opiniile Dvs.

Dacă alții au perspective profetice pentru anul acesta, am și eu câteva temeri pentru anul 2012. Numiți-le îngrijorări, dacă vreți. Ele fac parte din pesimismul meu personal cu care văd realitatea vremii. Iată câteva din îngrijorările mele pentru anul 2012:

Mă tem că de cum va da în primăvară, va da o „primăvară” (nu, nu arabă) ci una americană, orchestrată pe aceeași partitură pe care ocupanții lui Wall Street au repetat toamna trecută. Cacofonia de idei filozofice și politice de anul trecut poate converge într-o direcție foarte convenabilă președintelui nostru în an de alegeri.  Revoluția a înghețat anul trecut așa prin decembrie. Dar, odată cu soarele primăverii, buruienile discordiei pot crește rapid.

Mă tem că Strâmtoarea Hormuz ne va face mari strâmtorări, mai ales la pompele de benzină și la prețurile tuturor bunurilor care au nevoie și de transport.

Mă tem că Iranul va termina și mai ales că va folosi bomba nucleară la care lucrează. Pericolul vine din fanatismul aiatolahilor și al unui președinte nebun care vrea el să rearanjeze hărțile atlaselor și mai ales să paveze drumul lui Mahdi cu cadavrele noastre ale ghiaurilor.

Mă tem că haosul economic creat de mersul natural al economiilor lumii sau de mintea rece și rea a conspiratorilor (cine mai știe și apoi la ce folos să știm?) se va adânci și mai mult în ciuda rapoartelor optimiste ale unei administrații care vrea neaparat să ne convingă pe noi naivii că eșecurile sale de conducere sunt adevărate succese. Când aud rapoartele Casei Albe îmi aduc aminte de „dările de zeamă” ale congreselor împușcatului.

Mă tem că vom rămâne încă patru ani în obaminațiunea ce ne va conduce pe drumul socialismului glorios. În ceea ce mă privește, nu mai sunt îngrijorat. Deja-vu. Am fost: pionier, utecist, colectivist, clasă muncitoare, generație de sacrificiu și carne de tun. Știu să trăiesc și în Republica Socialistă America de Nord. Mă întrb însă cum o s-o facă votanții – acești proști folositori, sau naivi disponibili, cu care Obama ne votează în sistem?

Mă tem că a fi creștin va fi mai dificil în anul acesta. Dacă mii de musulmani se roagă în străzile din New York și din alte orașe, blocând circulația este lucru normal și spiritual pentru majoritatea americanilor corecți politic. Când un sportiv de frunte își pleacă genunchii mulțumind Domnului său pentru reușita lui sportivă, o țară întreagă se tulbură.

(Am ajuns la 7 – numărul desărvârșit) Mă tem că anul acesta se vor înmulți și mai mult numărul profeților falși ai sfârșitului și calendarele antice vor fi șterse de praful istoriei pentru a înspăimânta și mai mult o lume înspăimântată deja. Magor Mișabib – Spaimă din toate părțile.

Mă tem de toate aceste lucruri atunci când mă uit pe orizontală la lumea în care mai trăiesc încă. Nu sunt decât angoasele mele – realiste sau nu. Nu sunt previziuni și nici perspective profetice. Mă rog ca ele să nu aibă loc. Nu le vreau nici măcar ca dovadă că am nimerit-o, sau am avut dreptate. Aș fi foarte fericit să mă fi temut degeaba.

Când privesc însă în sus (pentru că așa ne-a învățat Domnul Isus), îmi ridic fruntea spre cerul Lui de unde ne va veni izbăvirea. Și ea este mai aproape anul acesta ca anul trecut.

Ne apropiem cu fiecare zi tot mai mult de Escaton – de sfârșitul apocaliptic, atât al lumii cât și cel personal. Dacă voi prinde desfășurarea spectacolului magnific al venirii Domnului nu știu, deși aș vrea. Că voi trăi apocalipsa mea personală e lucru sigur. Când va decide Domnul meu voi sta în fața Lui. Ce moment glorios!

Până atunci trăiesc printre oameni care văd inutilă strădania și lupta mea zilnică cu forțele răului din lumea de azi. Puțini îmi dau sorți de izbândă. Răul e prea mare și prea mult.

Dacă partizanii din Rezistența franceză care luptau împotriva nemților într-o Franță ocupată de naziști ar fi fost întrebați despre rostul luptei lor care părea inutilă și copilărească vis-a-vis de uriașa armată de ocupație, probabil că ar fi spus: „Voi nu știți nimic! Dincolo de Marea Mânecii se pregătește o forță armată uriașă, cum n-a văzut încă lumea, și care va veni într-o zi debarcând în țara noastră și nemții vor fi puși pe fugă. Când ei vor veni ne vom alătura lor și îi vom izgoni pe cotropitorii naziști definitiv!”

Probabil arătăm jalnic în ochii unora și eforturile noastre par caraghioase. Răutatea pare instalată definitiv la tronul acestei lumi. Puțini la număr, ridiculizați de cei mulți și puternici, cu armele noastre rudimentare, părem niște înfrânți. Părem, dar… oamenii nu știu că se pregătește o oștire uriașă care va invada lumea noastră. Deodată și copleșitor. Ne vom alătura sub flamurile miliardelor de îngeri și vom mărșălui sub ordinele Comandantului Suprem – Isus Christos – Domnul-domnilor și Împăratul-împăraților.

Când se vor petrece aceste lucruri?- mă întreabă oamenii mereu. Nu știu! Nu fac parte din comitetul de organizare. Sunt membru în comitetul de primire.

Pentru vizionare, faceți click pe imagine.

Dacă am zis că e aur… E aur!