paşi spre lumină

Ieri, 14 noiembrie a trecut la Domnul, pastorul George W. Galiș din Chicago.

George W. Galiș

Pe fratele Galiș l-am întâlnit pentru prima dată în primăvara anului 1985 imediat după sosirea noastră în America. A fost suficient să vorbim câteva minute să legăm o prietenie de o viață. Nu mult după această primă întâlnire am sosit la Chicago, la invitația domniei sale ca să slujim împreună la Biserica Philadelphia. Din august 1985 și până în august 2001, când am plecat spre Arizona am lucrat împreună ca pastori ai acestei biserici.

Biserica Philadelphia își ținea slujbele în clădirea din strada Waveland și anul 1985 era deosebit de greu pentru frații din biserică. Mulți nu aveau slujbe și biserica era rănită în urma unei ruperi majore. Urma să slujesc ca evanghelist pentru bisericile române din America și eram mereu plecat la invitațiile acestor biserici. Fratele Galiș, cum îi spuneam, a avut multă compasiune pentru mine și familia mea în această perioadă. De altfel, spiritul lui de sacrificiu și dragostea creștină autentică pe care o exprima acest om au făcut ca sute de familii de români să fie ajutați la început de drum în America. De la primirea la aeroport, pregătirea unui apartament și mobilarea lui, umplerea unui frigider cu mâncare erau doar începutul unui lung șir de nevoi pentru o familie de noi emigranți. Fratele Galiș era mereu gata să meargă cu oamenii la serviciile de imigrare, la birourile de securitate socială, la examenele de conducere auto. Translator și om gata de sacrificiu și ajutor, fratele Galiș era nelipsit din viața de început a acestor familii de emigranți.

Pe lângă iubirea de oameni la pastorul George Galiș vei găsi întotdeauna dragostea de carte. Mii de titluri de cărți creștine și nu numai compun biblioteca personală a acestui om deosebit. Dacă avea de ales între a-și cumpăra o cămașă sau o carte, pastorul Galiș alegea întotdeauna o carte. Cumpăra cărți nu numai pentru sine ci și pentru cunoscuții și prietenii săi. Nu cred să fi fost mulți vizitatori ai Bisericii Philadelphia, mai ales cei care veneau din România, să nu fi plecat cu o carte sau cu un braț de cărți de la pastorul Galiș.

Dincolo de imaginea publică la care nu ținea neparat și nici nu se străduia să creeze percepții altele decât realitatea vieții sale, omul George Galiș este o fire meditativă, liniștită, pașnică. Nu am reușit să ne certăm nici măcar odată în cei aproape 17 ani de lucru împreună. Nici nu aveai cu cine să te cerți, chiar dacă uneori natura mea mai năvalnică ar fi dorit o confruntare. Te dezarma cu zâmbetul și fața lui liniștită. Nu puteau ofensa politețea și dragostea cu care te privea.

Eram mai tânăr decât el și ar fi fost cazul să mă trateze ca pe unul din băieții lui. N-a făcut-o niciodată. Îmi spunea de fiecare dată: „Frate Petrică”. Niciodată altfel. Uneori mi-aș fi dorit să fiu un simplu Petrică, dar pentru alții și respectul pe care-l purta slujbei pastorale, am rămas mereu „fratele Petrică”, cum și el a rămas mereu pentru mine: „Fratele Galiș”. Respectul față de ființa umană și față de slujba încredințată de Dumnezeu a rămas nealterat de greutățile și tensiunile la care ne supunea viața de biserică.

La doar trei ani de la sosirea mea în Chicago a renunțat la poziția de pastor senior ca să mă promoveze pe mine în locul său. Cred că a fost una dintre puținele transferuri de autoritate din bisericile penticostale române într-o atmosferă de sărbătoare și bună înțelegere. A trecut de bunăvoie ca vioara a doua și a știut să slujească cu atâta dragoste și abilitate că n-a suferit nici el, nici biserica și nici eu care îi preluasem locul. Cei mai mulți pastori ieșiți la pensie devin o problemă pentru biserica locală. N-a fost cazul fratelui Galiș. A știut să stea mereu în ajutorul meu și, spate în spate, să facem față unor momente dificile. Lucrând în pace și armonie, Dumnezeu ne-a ajutat să cumpărăm clădirea din strada Kedvale și apoi actualul local la Bisericii Philadelphia din strada Sunnyside.

Secretul cooperării noastre nu era doar personalitatea deosebit de plăcută și plină de dragoste a fratelui Galiș, ci și comunicarea dintre noi. Rare ori trecea o zi ca să nu vorbim la telefon sau să ne întâlnim la ședințele sau slujbele bisericii. Convorbirile cu el deveniseră o necesitate zilnică. Un bun păstrător al tainelor personale, om de încredere și de bun sfat, fratele Galiș avea întotdeauna o ureche de ascultat și o vorbă bună de încurajare.

După mutarea mea la Phoenix în anul 2001, convorbirile cu el au devenit mai rare, dar mi-au lipsit întotdeauna. Plecarea din Chicago m-a îndepărtat de sprijinul moral și spiritual al unui om al lui Dumnezeu, de un prieten adevărat și devotat pentru care voi avea un respect deosebit pentru restul zilelor mele.

Petrică Lascău – pastor Agape Christian Church, Phoenix, Arizona.

– Stăpâne! Hai să schimbăm strategia!
De azi încolo te duci tu să aduci ziarul din stradă
și mă lași pe mine să mă ocup de investiții!

– Avem nevoie de bani ca să dăm cu împrumut oamenilor care au nevoie de bani!

Azi 9 noiembrie am semnat actul de închiriere a noului nostru locaș de închinare, care se găsește la intersecția express-ului 101 cu Bell Road, la 8615 W. Kelton Lane, în Peoria Arizona. După câteva lucrări de amenajare ne vom muta în noul local.

Mulțumim Domnului care ne-a ajutat ca la mai puțin de două luni de la deschiderea Bisericii Creștine Agape să putem închiria acest loc! Slăvit să fie Domnul!

Nu toată lumea este în faliment…

A început sezonul de vânătoare.

Cei trei buni prieteni, pastorul, dascălul și doctorul din sat și-au luat puștile și au plecat în pădure.  Frig. Norocul le-a surâs curând când un cerb uriaș le-a tăiat calea. Au tras cu toții asupra aimalului la fel de speriat ca și vânătorii noștri.

L-au găsit nu departe căzut într-o poiană. L-au admirat și examinat. Spre surprinderea lor bietul animal avea doar o singură urmă de glonț. Nu trei cum s-ar fi așteptat. Ca întotdeauna în asemenea cazuri se naște întrebarea: Cine este ochitorul cel bun? Cine este vânătorul iscusit? Greu de determinat. Imposibil după părerile lor.

În timp ce se minunau de ispravă și își scărpinau capetele nedumeriți cu privire la autorul acestui vânat norocos a sosit inspectorul de vânătoare. A auzit și el de problema celor trei prieteni și și-a oferit expertiza sa de meastru în ale vânătorii. A examinat atent cerbul și a exclamat:

–          Știu cine a nimerit. Dovada este indubitabilă. Cel care a ucis animalul este pastorul!

–          De unde știi? Au sărit imediat ceilalți doi?

–          Priviți și voi! Glonțul a intrat pe o ureche și a ieșit pe cealaltă! Numai pastorii sunt capabili de astfel de performanțe!

Gluma mi-a fost spusă duminică seara de pastorul meu asistent, George Botea, în timp ce aducea aminte congregației noastre că luna octombrie este luna aprecierii pastorilor. Știa și el destul de bine că multe din cele ce le spunem intră pe o ureche și ies pe cealaltă. Și uneori e bine că e așa…

– Bill – soțul meu nu poate merge azi la vânătoare – îl rețin câteva treburi…

 – Stați așa! Mai e cineva aici care este oaie adevărată?

În cel de-al doilea Război Mondial, tatăl meu, Henry, un băiat dintr-un mic orășel din sud, care era plecat de acasă pentru prima dată în viață era staționat pe una din insulele obscure ale Pacificului de sud. Sosirea poștei era evenimentul principal al fiecărei săptămâni, pe care el și colegii lui de infanterie îl așteptau cu nerăbdare. Scrisorile pe care le primeau erau singurele lor legături cu cei dragi de acasă și le citeau din nou și din nou, împărtășind pasaje importante cu prietenii lor. Chiar și cele mai banale detalii ale vieții de acasă erau foarte apreciate, pentru că auzirea despre ele îi făcea să se simtă conectați cu familiile lor și prietenii aflați la o lume depărtare.

Mama lui Henry îi scria regulat despre tot și toate – că pisicuța lor tărcată cu alb și negru a făcut șase pisoi, că a cusut perdele noi la camera de zi, că tatăl lui a curățat coroana perilor din grădină, că nu știe cum, dar și-a pierdut inelul de căsătorie. Se ruga ca să dea de el cândva.

Cu și mai mare bucurie ca scrisorile erau așteptate pachelele, cutii cu bunătăți făcute acasă de mamele sau iubitele soldaților. Multe din aceste pachete se pierdeau pe mare când navele care le aduceu erau atacate. Acelea care reușeau să sosească erau primite sărbătorește. Ori de cîte ori soseau pachetele, destinatarii lor împărtășeau întotdeauna conținutul cu colegii lor de cort.

Favoritele lui Henry erau prăjiturile numite „divine”, o specialitate din Sud, un fel de bomboane  patrate făcute cu ciocolată albă, umplute cu nuci. Într-o zi când Henry se simțea descurajat și îi era dor de acasă a primit un pachet, bătut de soartă pe dinafară, dar cu conținutul întreg. A rupt imediat hârtia pachetului în timp ce saliva deja de plăcerea gustului, și așa cum se aștepta, în hârtia cerată erau câteva rânduri din prăjiturile favorite… suficiente să dea câte una sau două bucăți fiecărui coleg și să-i mai rămână și lui una sau două.

Cutia a circulat din mână în mână și bunătățile au dispărut rapid, bucată după bucată. În sfârșit, cutia a revenit la Henry. A luat ultima bucată patrată plină de cremă și a mușcat din ea cu un suspin de plăcere.

Plăcerea pură a fost străpunsă brusc de durere ascuțită când dinții s-au cramponat de ceva tare. A scos obiectul deranjant din gură și a văzut cu uimire că era… inelul de căsătorie al mamei lui.

Dumnezeu a mers foarte departe ca să împlinească nevoia de mângâiere și încurajare a lui Henry în ziua aceea. Henry a supraviețuit războiului și a adus personal  înapoi mamei lui inelul atât de prețios.

Lynn Worley Kuntz

Jack Canfield, Mark Victor Hansen & LeAnn Thieman – Chiken Soup for the Soul – A Book of Miracles – Divine Delivery, pagina 118.

„Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blastămă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc!”
(Matei 5:44).

Domnul Isus n-a rostit doar aceste cuvinte ci le-a trăit. Mă gândesc la soldații romani care Îi străpunseseră mâinile și picioarele cu piroanele răstignirii. La picioarele crucilor celor schingiuiți de ei au auzit blesteme și vaietele chinului uman, în una din cele mai barbare execuții. Dar n-au auzit niciodată ce li s-a fost dat să audă din gura Domnului: „Tată, iartă-i că nu știu ce fac!” Dacă alți condamnați la astfel de moarte implorau iertarea lor, de data aceasta ei erau victimele care aveau nevoie de iertarea răstignitului. Crucificatul, schingiuitul, condamnatul la moarte se ruga pentru iertarea lor. Scuza înaintea Tatălui ceresc purtarea lor. Motiva cruzimea lor cu ignoranța. Nu știau ceea ce fac. Erau inocenți prin ignoranță. Acționau ca niște copii neinformați asupra consecințelor faptelor lor.

Indiferent cum am spune-o a-i iubi nu este lucru ușor și nici puțin. Este dificil și mare.

Probabil că ar trebui să definim termenul. Ce înțelegem prin dragoste?
Agapate tous echthrous humon – Iubiți pe vrăjmașii voștrii – spune textul original.
Limba greacă face distincție între phileo – dragostea dintre prieteni, față de copii sau părinți, plină de afecțiune și sentimente; eros – dragostea pasionată dintre un bărbat și o femeie, și agape – dragostea care dăruiește, care se sacrifică, dragostea dumnezeiască.

A-i iubi pe dușmani nu înseamnă deci a avea sentimente nobile, de simpatie și prietenie față de ei, dar nici pasiunea erotică a îndrăgostiților. Mai degrabă, Cuvântul Domnului ne îndeamnă a-i iubi cu fapta, prin slujirea lor.

Când biserica primară se aduna la mese de dragoste, ei le numeu „agape” pentru că în timpul acestor mese, nu numai că săracii se săturau de bunurile aduse în comun de toți creștinii participanți, dar de obicei comunitatea sfinților ajuta pe sărac cu haine și alte bunuri necesare.

De fapt, spusele Domnului ne sugerează și modul în care trebuie să-i iubim pe dușmanii noștri. Binecuvântându-i, făcându-le bine, rugându-ne pentru ei.

Noi creștinii avem parte de mulți dușmani. Avem deci cu atât mai mare ocazie să ne exprimăm dragostea creștină față de ei. Putem să rostim binecuvântări pentru ei, să le facem binele ori de câte ori avem ocazia, să ne rugăm pentru ei. Domnul Isus a făcut-o. Trebuie s-o facem și noi.

Un comic contemporan spunea că lui nu-i este greu să-și iubescă dușmanii, pentru că el și-i i-a făcut.

Când răspundem cu bine răului pe care ni-l fac dușmanii, nu numai că sporim binele din univers dar anihilăm răul existent prin contrariul lui. Dragostea care „acopere o mulțime de păcate” are mult de lucru în relațiile ei cu dușmanii.

Dacă cineva are nevoie de dragoste, atunci acela este omul care face rău altora. Nevoia sa izvorăște din criza pe care o declanșează acțiunile sale și această criză este aceea de relații. Ura rupe relațiile și fortifică singurătatea. Ne izolează de restul lumii. Omul fiind o ființă socială își face cel mai mare deserviciul sieși urând pe alții. Dușmanii prin natura lor sunt ființe condamnate la sigurătate și la criza de iubire și acceptare. De aceea ei sunt candidații cei mai potriviți pentru dragostea noastră, a celor ce L-am cunoscut pe Dumnezeu care este dragoste.

„Traversăm prin viață înconjurați de convoiul protector al altora” spune Robert Kalm, un profesor de psihologie de la Universitatea din Michigan. „Oamenii care reușesc să păstreze o rețea de suport social o duc cel mai bine”, continuă el.

Medicina a demonstrat prin studii că oamenii singuratici par să moară mai repede de atac de inimă. Cei care au contacte sociale puține au un risc la bolile de inimă cu 40 la sută mai mare decât persoanele sociabile care comunică permanent cu alții. La fel se petrece cu fenomenul îmbătrânirii. Singurătatea ne distruge mai mult decât orice alt factor indiferent ce măsuri de autoconservare luăm.

Dacă conștiința că suntem iubiți este condiție a sănătății noastre psihice, atunci ajutăm nespus de mult pe omul aflat pe buza prăpăstiei urii întâmpinându-l cu dragoste. Dușmanii noștri au nevoie de dragostea noastră nu din vorbă ci din faptă și din adevăr. Ea îi va smulge din ghiarele singurătății.