Afacere

de Petru Lascău

Un vânzător de Coca Cola se întoarce dezamăgit din Israel, unde voia să înceapă o afacere. Un prieten l-a întrebat:
– De ce nu ai avut succes la israelieni?
Omul răspunde:
– La început am fost convins că totul va merge bine. Dar am avut o problemă. Nu cunosteam limba. Astfel, m-am gândit să folosesc un mesaj compus din trei postere, după cum urmează:

Primul poster: Un individ zace pe nisipul fierbinte al unui desert, complet epuizat.
Al doilea poster: Omul bea Coca Cola.
Al treilea poster: Se reface imediat și aleargă reînvigorat.
Aceste postere au fost amplasate peste tot în localitate.
– Grozav! Ar fi trebuit să meargă perfect!
– Da, așa este, dar am uitat că evreii citesc de la dreapta la stânga!

Întrebări japoneze pentru palestinieni

de Petru Lascău

Cea mai bună explicaţie este de multe ori cea mai simplă
Viziunea japoneză despre palestinieni
Nu s-au putut exprima mai bine!

Este lumea pur şi simplu proastă?

Un chestionar interesant adresat avocaţilor palestinieni
de catre Yashiko Sagamori

Dacă sunteţi atât de sigur că „Ţara Palestina se regăseşte în cele mai multe etape ale istoriei, mă aştept să fiţi în măsură să răspundeti la câteva întrebări de bază despre ţara Palestina:

1. Când a fost fondată şi de către cine?

2. Care au fost frontierele sale?

3. Care a fost capitala sa?

4. Care au fost principalele sale orase?

5. Ce a constituit baza economiei sale?

6. Care a fost forma de guvernare?

7. Puteţi sa numiţi cel puţin un lider palestinian înainte de Arafat?

8. Palestina a fost vreodată recunoscută de către o ţară a cărei existenţă, la acel moment sau acum, nu lasă loc de interpretare?

9. Care a fost limba ţării Palestina?

10. Care a fost religia predominantă a ţării Palestina?

11. Care a fost numele monedei sale? Alege orice dată în istorie şi spune care a fost rata de schimb aproximativă a unităţii monetare palestiniene faţă de dolarul american, marca germană, lira GB, yenul japonez, yuanul chinezesc la acea dată.

12. Şi, în sfârşit, deoarece nu există o astfel de ţară astăzi, ce a provocat dispariţia ei şi când sa întâmplat?

Deplângeti „scufundarea lenta” a „unei mândre” naţiuni. Vă rog să-mi spuneţi atunci, când mai exact a fost o „naţiune” mândră şi pentru ce a fost atât de mândra?

Şi acum este ultima întrebare sarcastica dintre toate: Dacă persoanele pe care greşit îi numiţi „palestinieni”, sunt în general arabi colectaţi de peste tot sau aruncaţi afară din lumea arabă, în cazul în care au cu adevărat o identitate autentică etnică care le dă dreptul la auto-determinare, de ce niciodata nu au încercat să devină independenţi până ce arabii au suferit înfrângerea lor devastatoare în Războiul de Şase Zile?
Sper să se evite tentaţia de a trece moderna zi a „palestinienilor” în biblia Filistenilor: înlocuind etimologic istoria ce nu funcţionează aici.

Adevărul ar trebui să fie evident pentru toată lumea care vrea să-l cunoască. Ţările arabe nu au renunţat la visul de a distruge Israelul, ei înca îl preţuiesc şi astăzi. De-a lungul timpului şi din nou nereuşind să-și atingă scopul lor rău cu mijloace militare ei au decis să lupte Israel prin mandatari. În acest scop, au creat o organizaţie teroristă, cinic a numit-o „poporul palestinian”, şi au instalat-o în Gaza, Iudeea şi Samaria. Cum altfel poti explica refuzul Iordaniei şi Egiptului de a accepta necondiţionat a lua înapoi „Cisiordania” şi respectiv Fâşia Gaza?
De fapt, populaţia arabă din Gaza, Iudeea şi Samaria au mult mai puţină pretenţie ca naţiune unită decât cea a unui trib indian, care cu succes a apărut în Connecticut, cu scopul de a demara un cazinou scutit de taxe: cel puţin, acest ultim trib a avut un scop constructiv care ia motivat. Aceşti numiţi „palestinienii” au o singură motivaţie: distrugerea Israelului, şi în opinia mea, aceasta nu este suficientă pentru ai considera o naţiune sau orice altceva decât ceea ce sunt ei cu adevărat: o organizaţie teroristă, care într-o zi va fi demontată.

De fapt, există o singură modalitate de a obţine pacea în Orientul Mijlociu. Ţările arabe trebuie să recunoască şi să accepte înfrângerea în lupta lor împotriva lui Israel şi ca o parte a pierderii ar trebui să plătească despăgubiri Israelului pentru mai mult de 50 de ani de devastare provocaţi de ei. Cea mai potrivită formă de reparaţii ar fi eliminarea organizaţiei lor teroristă din ţara Israel şi acceptarea suveranităţii Israelului asupra Gaza, Iudeea şi Samaria.

Aceasta va marca sfârşitul poporului palestinian. Ce aţi spus, repetaţi vă rog din nou, care a fost începutul său?

Putea această poveste să fie prezentata vreodata mai clar sau mai simplu?

Un alt mare necaz a dat peste mine

de Petru Lascău

Atrag atenția cititorilor acestui blog că postarea de față are mai multe virgule puse unde nu trebuie și că acțiunea aceasta a mea este una deliberată. Doresc din toată inima ca toți cititorii mei să fie fericiți și să se simtă bine. Unii nu sunt fericiți numai dacă găsesc virgule pune acolo unde nu trebuie, mai ales între subiect și predicat.

Un domn care se numește pe sine: „Bă, pocăiților, NU SE PUNE VIRGULĂ ÎNTRE SUBIECT ȘI PREDICAT”, m-a convins definitiv că am o problemă gravă cu virgulele. Îi mulțumesc pentru munca tenace și cu spirit de sacrificiu. Nu este unșor să citești (probabil de mai multe ori) toate cele 380 de postări ale mele și să vezi unde am pus eu virgulele. Dar mai sunt și oameni de sacrificiu pe lumea asta care se jertfesc pentru a ajuta pe alții.

Mărturisesc sincer că nu prea știu unde să pun virgulele. Fiind mai degrabă vorbitor decât scriitor le scap acolo unde mi se pare mie că trebuie schimbat tonul rostirii. Din greșeală în greșeală am ajuns în capcana unei alte gramatici decât cea oficială. Domnul Graur nu prea m-a convins de a domniei sale. Să nu mai spun că m-am făcut inginer. Aveau dreptate fetele de la Universitate (viitoarele profesoare) că inginerii știu totul și în afară de aceea, nimic. Ne mângâiam că și ele, care știau unde se pune virgula, traduseseră termeni tehnici de toată frumusețea. Momentul încovoietor al grizilor devenise „clipă de îndoială”.

Am „editat teologic” traducerea unui expert în virgule care găsise de cuviință să-i numească „îngeri hidraulici” pe îngerii care se ocupaseră cu problemele hidraulice ale planetei în timpul potopului. Preferițele sale lingvistice alegeau termeni special pentru a impresiona și nu pentru a comunica. Ce înțelegea bietul cititor când în loc de „înșelător” sau „amăgitor”  traducătorul folosea dezinvolt „fălăcios” sau în loc de „încetineală” folosea „lentoare”? Nu e de mirare că mă apuca așa o lentoare fălăcioasă de înger hidraulic când îi citeam paginile.

Evident, neputințele altora nu scuză cu nimic erorile mele fatale cu virgulele. Dacă explicațiile cu vorbitul și cu ingineria nu țin sută la sută, mai pot invoca și ereditatea. Tata nu prea punea virgulele unde trebuie pentru că bunicul meu nu prea știa să scrie bine, iar tatăl bunicului n-a mers la școală nici măcar o zi. Cred că și de aici mi se trage. Aș mai putea invoca limba engleză, dar șanse mari nu prea am că, la rândul meu sunt și eu un emigrant care engleza n-am învătat-o bine și româneasca am cam uitat-o.

Am hotărât să nu mă mai scuz și să-mi asum păcatul întreg. Asta e. Nu știu unde să pun virgula. Nu se pune între subiect și predicat. Punct.

Am însă in pic de necaz pe acest dascăl al meu că folosește ca formulă de adresare „Bă!” Am tot căutat prin dicționare și nu prea face parte din partea politicoasă a limbii române. Mă gândesc așa că dacă vrei să dai lecții de gramatică cuiva (și gestul este nobil) ar trebui să o faci după regulile gramaticii. Apoi domn’ profesor pune pe seama pocăiților păcatul meu cu virgula. Nu toți pocăiții pun virgula unde nu trebuie. Unii știu bine unde s-o așeze. Nu trebuie acuzați bieții oameni de păcatele mele. Nepriceperea mea la virgule nu mi se trage din pocăință. Pe de altă parte nici nu cred că nepriceperea mea la virgule ar păta chiar așa de rău obrazul tuturor pocăiților.

Păcatele cuiva nu trebuie asociate cu religia lui sau cu culoarea lui (fie și ea politică). Nu este cinstit să citești pe prima pagină a ziarului crima cuiva asociată cu religia sau cu culoare pielii lui. Intenția celui ce o face este să discrediteze un întreg grup de oameni. Dacă jafurile și crimele pomenite în mass-media sunt asociate cu culoarea neagră a pielii omului, curând o întreagă nație o să creadă că toți cei închiși la culoare sunt criminali, mai ales că atunci când crima este săvârșită de un alb i se dă doar numele nu și culoarea.

Aș fi tare necăjit ca românii să credă că toți pocăiții nu știu unde să pună virgula. Și asta din pricina mea. Mai sunt și nepocăiți care au acest handicap.

Domnul Alin Cristea mi-a promis solemn și public (pe blog) că nu mai face comentarii anul acesta pe blogul meu. Foarte bine am zis eu și m-am bucurat nevoie mare. Mă gândeam eu că un astfel de angajament la un blogofăt înrăit e lucru mare și că ispita de a-ți călca o astfel de promisiune este și ea cam tot la fel. Imaginația domniei sale de a se ascunde acum sub acest nou pseudonim mi se pare comică și tragică în același timp. Să nu mai spun de obsesia cu virgulele mele…

Cred că domnul „Bă, pocăiților, NU SE PUNE VIRGULĂ ÎNTRE SUBIECT ȘI PREDICAT” ar trebui să-și vadă de virgulele dânsului și să nu mai ocărască grupul pocăiților din care face parte. Asta în cazul că e și el pocăit.

Agape Christian Center Phoenix, Arizona

de Petru Lascău

Duminica aceasta s-a format și și-a început slujbele religioase biserica: Agape Christian Center din Phoenix, Arizona.
Noua biserică își desfăsoară activitatea într-un spațiu închiriat de la Hotelul Inn Place, 10220  N. Metro Parkway, din vecinătatea Centrului Comercial Metro Center Phoenix.
Am avut bucuria ca la primele servicii să participe mai mulți frați (peste 100 dimineața și 150 la serviciul de seara), frați care vor forma noua comunitate penticostală din Valea soarelui păstorită de pastorul Petru Lascău.

Vă vom face de cunoscut noul web-site al bisericii noastre și vă vom informa pe parcurs despre activitățile ei.
Serviciile au loc în fiecare duminică între orele 10.00 -12.00 AM și 6.00 – 8.00 PM. Întrunirile tineretului vor avea loc în fiecare vineri de la orele 7.00 PM.

Secătura batjocoritoare

de Petru Lascău

N-aș fi folosit probabil niciodată un astfel de nume pentru tipul de fariseu de care am să scriu acum, dacă nu l-aș fi găsit în Biblie. Da. În Cuvântul lui Dumnezeu. Greu de crezut, nu-i așa? Dar, vă rog să citiți versetul 16 din Psalmul 35: „Scrâșnesc din dinți împotriva mea, împreună cu cei nelegiuiți, cu secăturile batjocoritoare!”(sublinierea îmi aparține).

La Rusalii, când flăcările Duhului Sfânt au început să ardă deasupra capetelor apostolilor, când au început să declare lucrările minunate ale lui Dumnezeu în limbile celor prezenți la această minune, au existat pe lângă nedumeriți și o serie de batjocoritori care au râs de apostoli. „Sunt plini de must!” au spus ei. Puneau bucuria și exuberanța ucenicilor pe seama băuturilor.

Apostolii nu erau plini de vin, ci de Duhul Sfânt. Un om plin de Duhul lui Dumnezeu, laudă și binecuvintează pe Domnul. Cei care nu sunt plini de Duhul au nedumeriri sau batjocoresc. Cei seci la spirit hulesc. Secăturile bajocoresc lucrurile sfinte. Secături batjocoritoare.

Un soi de fariseu greu de suportat este fariseul batjocoritor. Îl văd de la fereastra mea rânjind ironic, superior, atunci când cineva face ceva pentru Împărăția lui Dumnezeu. El e prea talentat ca să se încurce cu începătorii. Prea bun ca să se compromită cu novicii. Stă pe bancă. Pozează în victimă. E neînțels și neapreciat la justa lui valoare. Nu se poate demite implicându-se în lucrarea împreună cu ceilalți. El e prea bun. Prea talentat. Preasfânt.

Urmând tradiția speciei sale, el nu face nimic dar nici pe alții n-ar vrea să-i lase să facă. Cum nu-i poate opri, îi botjocorește. Fin. Oricând. Oriunde. La oricine.

L-am urmărit de multe ori la predicile apostolilor. De la fereastra mea i-am văzut zâmbetul atotștiutor, ironia și disprețul de pe față. „Săracii oameni!” Nu știu ca el atâta teologie. N-au citit câte a citit el. „E un slabist” și apostolul acesta! În definitiv. el n-a întâlnit nici unul pentru care să nu aibă câteva ironii. Nici un alt predicator nu e bun. Probabil că este unul. Și știe el bine cine este acela.

Dacă secătura e cântăreț, atunci a căzut norocul pe tine, care se întâmplă să stai pe aceeași bancă cu el. Cel care cântă? Tonul e fals. Gama nepotrivită. Gesturile prea teatrale sau nu le are deloc. Într-un cuvânt, nu se pricepe. „Nu poate, săracu!”  Dirijorii sunt neinstruiți, soliștii fără talent. „E un dezastru!” „Asta-i muzică?” Nimeni nu se pricepe. Probail că este unul. Și secătura știe bine cine este acela. Dar nu spune. Din modestie.

Secătura strălucește în ochii naivilor murdărind pe alții. Batjocorește în numele talentului, a experienței, a realizărilor trecute, a competenței sale. Nu scapă nimeni. Criticând și hulind lucrarea altora, stârnesc admirația naivilor și oamenilor lipsiți de experiență. Treptat, treptat, aceștia încep să creadă în geniul secăturii, și vom lupta pentru promovarea ei. Vor lupta, bineînțeles, cu cei care fac ceva. Dacă aceștia n-ar mai face nimic, atunci secătura ar putea fi invitată ca salvator al situației.

Secătura batjocoritoare are totuși talent. La batjocură. Și-a exersat limba ascuțită, până într-acolo că a devenit de basilic. Împunge. Taie. Lovește. În stânga și în dreapta. Pe oricine.

Secătura este de temut pentru omul onest, bun, căruia nu-i plac scandalurile. Se teme de gura lui. E înspăimântat de ironiile lui. Îl paralizează prezența otrăvii sale. De aceea batjocoritorul pare să triumfe. Glasul lui sună tare. Criticile lui rămân în ecouri pe holuri. Remarcile lui caustice sapă adânc în suflete zile în șir după terminarea ședințelor. Râsul lui ironic sfredelește în continuare în inimile sensibile.

Marele apostol s-a ridicat împreună cu cei unsprezece și au spus-o clar: „oamenii aceștia nu sunt plini de must!” Sunt plini de Duhul Sfânt. Ei laudă pe Dumnezeu indiferent dacă înțelegeți sau nu. În ciuda criticilor voastre. În ciuda batjocorilor voastre. Ei dau ceea ce au. Sunt plini de Dumnezeu.

Pentru fariseii batjocoritori, ucenicii Domnului nu erau decât oameni fără carte, needucați, simpli. Pescari. Domnul Însuși nu era decât „fiul tâmplarului” din Nazaret. Creștinismul? Focul de pae al unui nou val de fanatism religios. Atât.

După cum batjocoritorii de la Rusalii n-au oprit prin ironiile lor înaintarea creștinsimului, nici secăturile batjocoritaore de azi nu vor avea mai mare succes. Va trebui să vestim Cuvântul înfruntându-le zâmbetul ironic. Vom continua să cântăm chiar dacă ne vor răsplăti cu otrava batjocorilor lor.

Se spune că o asemenea secătură batjocoritoare, venea în fiecare duminică de la biserică bombănind nemulțumit, ironizând pe toți predicatorii, criticând idei și oameni de-avalma. Dar, ceva ciudat, într-o dumincă a sosit acasă și soția lui l-a auzit spunând: „Doamne, ce descoperire dumnezeiască! Ce lunimă cerească! Ce inspirație!” Șocată de schimbarea de limbaj, a întrebat imediat: „Dar cine a predicat azi, astfel?” Răspunsul a venit promt: „M-au rugat frații pe mine!”

Secătura este și ea plină. De fiere amară. Și de sine.