O veche poveste din popor spune că dracu ș-aduse aminte într-o zi să se însoare și el, să-și ia o muiere și să facă cu ea fete pe cari să le mărite, și pe ginerii lui să-i ducă cu el în pustie.

Așa se apucă dracu și își luă de muiere pe Nedreptatea, cu care născu șapte fetișcane.

La cea dintâi îi puse numele Trufia și o mărită după oamenii ăi mari.
A doua fu Pizma și o mărită după oamenii de la sate.
A treia fu Înșelăciunea și o mărită după negustori.
A patra fu Sgârcenia și o mărită după cei bogătani.
A cincea fu Fățăria și o mărită după fețele bisericești.
A șasea fu Înălțarea și o trimise în muieri.
A șaptea fu Desfrânarea și p-asta nu vru s-o mărite ci o ține în casă și îmbie cu ea pe tot omul.

Iosif Trifa „600 de istorisiri religioase.”

Un fotograf a surprins grija de mamă a unei păsărele față de puii ei.

În aceste vremuri de mare confuzie să nu uităm promisiunile Dumnezeului nostru:

„El te va acoperi cu penele Lui și te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut și pavăză este credincioșia Lui!
Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua în amiaza mare.” (Psalmul 91:4).

Suntem în mâini bune. Și puternice!

Zi de vară peste întinsele preerii.

Autobuzul opintea pe o șosea cu prea multe gropi. Pe un scaun, mai din spate stătea un bătrânel uscățiv ținând în brațe un mănunchi de flori de câmp. Pe partea opusă, o fetișcană oacheșă se uita fascinată la macii, margaretele și albăstrelele din brațele bătrânului. Nu-și mai putea lua ochii de la ele. Răzbătea din când în când până la ea parfumul proaspăt de flori. Încercă să privească pe fereastra prăfuită a autobuzului, dar degeaba. Ca un magnet o atrăgeau florile bătrânului.

La următoarea stație, bătrânul dădu să coboare. Ezită pentru o clipă, după care se adresă fetei. „Văd că-ți plac florile mele. Cred că soției mele i-ar face mare plăcere să ți le dăruiesc. Am să-i spun că ți le-am dat ție.”

Fata primi florile îmbujorându-se de plăcere. Urmări apoi pe bătrânelul uscățiv cum se coborâ din autobuz și intră pe poarta de fier forjat a unui mic cimitir din apropiere.

Magazinul exodusbooks vă oferă celor din Statele Unite și Canada o mare varietate de cărți creștine românești pentru toate vârstele. Cărțile le puteți comanda direct prin sistemul magazinului sau scriind pe adresa: exodusbooks@gmail.com

Biblii românești, dicționare, cărți teologice, romane creștine, cărți pentru viața de familie, cărți pentru copii, etc. le puteți găsi la noul magazin online:

exodus-books.com

Mi-a căzut fisa…

Câinele meu doarme cam 20 de ore pe zi.
Mâncarea îi este pregătită special pentru el. Poate mânca când și cât dorește.
Mâncarea îi este asigurată fără să plătească pentru ea.
Merge la doctor odată pe an pentru verificare și de ori de câte ori este nevoie.
Nu plătește nimic pentru vizitele medicale și medicamente.
Locuiește într-o suburbie frumoasă și locuiește într-o casă mult prea mare pentru nevoile lui și nu i se cere să îngrijească de ea.
Dacă face mizerie altcineva curăță după el.
Are la alegere mai multe locuri de lux unde să doarmă.
Primește toate aceste facilități absolut  gratuit.
Trăiește ca un rege fără să-l coste nici măcar o para chioară.
Toate aceste cheltuieli le plătesc alții care merg să lucreze în fiecare zi ca să câștige acești bani.

M-am gândit la toate acestea și deodată m-a lovit ca o cărămidă în cap…

Cred că dulăul meu este membru în Congres!

„Prezic un viitor fericit americanilor dacă vor putea împiedica ca guvernul să nu le irosească rodul muncii lor sub pretenția că astfel le poartă de grijă!” – Thomas Jefferson

Prin grija colegilor mei de liceu Mircea Moț și Druia Pepi, vă pot invita să faceți o vizită virtuală la Muzeul țăranului român.

Cei mai mulți oameni se călăuzesc în viața de toate zilele după sentimentele lor. Aleg ceea ce le place și resping ce nu le place. Nu întotdeauna avem luxul să alegem doar ceea ce ne place. De multe ori facem ceea ce nu ne place. De silă și cu silă. Oricât am dori „să spiritualizăm” sentimentele noastre, ele nu sunt decât expresia cărnii sau firii pământești. Din nefericire sunt unii care cred că ceea ce le place lor, place și Domnului și  ceea ce nu le place lor nici Domnului nu-i este pe plac. De aceea ei sunt atât de siguri că gusturile lor sunt una cu cele ale Domnului, că afurisesc și aruncă la lada cu gunoi tot ce nu le este lor pe plac.

În al doilea rând sunt oameni care se conduc în viață după rațiune. Caută ce este avantajos pentru ei și logic. În ultimă instanță rațiunea lor îmbracă cifre economice. Ei fac sau nu fac anumite lucruri pentru că ele sunt sau nu avantajoase pentru ei. Ei nu se lasă păcăliți de sentimente, ci ascultă de rațiune, de concluzia izvorâtă din datele date la râjnița minții.

Sunt apoi oameni care sunt călăuziți în viață de voința lor. Fac doar ceea ce vor ei. Orice decizie dacă este conformă cu voința mea, este bună. Altfel eu sunt pentru-contra. Cum vreau eu sau deloc! (My way or the highway!)

Analizând și sumar viața Domnului Isus nu găsim nicăieri că El S-ar călăuzit nici după sentimentele Sale, nici după rațiunea Sa, nici după voința Sa. Mereu amintește că El nu face decât ceea ce vede pe Tatăl făcând, că El nu spune nimic de la El ci numai ceea ce Tatăl îi spune să afirme. Se roagă: „Nu cum voiesc Eu…” cu cum voiește Tatăl. El n-a venit să facă voia Sa ci pe cea a Tatălui.

Toate aceste afirmații ale Mântuitorului spun că El s-a călăuzit după Tatăl, a ascultat călăuzirea Lui și a Duhului Sfânt. În ascultare de Dumnezeu, Isus Și-a supus sentimentele, rațiunea și voința Lui de om.

Modelul Lui ar trebui să inspire pe orice creștin. Nu sentimentele, rațiunea sau voința noastră ar trebui să ne dicteze modul de comportament și procesele decizionale, ci călăuzirea Duhului Sfânt. Cine este călăuzit de Duhul Sfânt este fiul lui Dumnezeu.

Doamne, ce relații frățești ar putea înflori într-o comunitate unde nu sentimentele (ce-mi place și ce nu-mi place), nu rațiunea umană (ceea ce este avantajos pentru mine) și nici voința (cum vreau eu) ar prima, ci călăuzirea Duhului Sfânt!

Ar trebui să ne întrebăm foarte serios, înainte de a face orice lucru: De ce duh suntem călăuziți? De al nostru sau de al Domnului?

Orice grup uman are în el o parte inertă, o fracțiune greu de urnit, un fel de ariergardă pe care o târăște după el în proiectele sale. Biserica, la fel, are o parte a ei formată din grupul celor care nu se implică, balast stânjenitor în toate acțiunile ei.

Neimplicatul trăiește mereu într-o atmosferă de gară. El este mereu cu geamantanul gata de plecare undeva. Nu se știe unde. Dar el pleacă. Cândva. De aceea nu se implică. Viața sa este un fel de provizorat, o așteptare a ceva mai important decât ceea ce se petrece aici și acum. Nu trebuie să aibă prea multe legături ca să se desfacă repede. Să plece fără prea mari dureri ale despărțirii. Nu se legă sentimental de nimeni și de nimic. El nu este de aici. Este doar în tranzit printre noi.

Camus spunea despre un anume enoriaș care era cu totul insensibil la predica înflăcărată a unui preot. Contrariat că toată lumea plângea pe rupte la mesajul predicii și el nu trăda nici o emoție, cineva l-a întrebat ce se petrece cu el. A răspuns: „Eu fac parte din altă parohie!”

Neimplicatul este întotdeauna din altă parohie. Din una viitoare. Cum ajunge în una, el este deja cu gândul la alta. Dezvoltă astfel un modus vivendi de pururi călător prin viață.

El nu intră în cor, în fanfară, în grupul de închinare cu toate că are voce bună. O va folosi „dincolo” unde va pleca el într-o zi anume. Dacă-l soliciți să facă o muncă oarecare, de obicei nu are timp. Este foarte ocupat. Dacă se ivește o dispută de orice natură, el nu se implică. El este neutru. Nu ține cu nimeni, pentru că el ține numai cu sine.

Vine când are chef la orice activitate. Și întotdeauna mai târziu. Nu mult. Numai un pic. Să nu bănuiască cineva că el este implicat, că se „bagă”.

Bani la biserică dă doar de ochii lumii. Nu mulți. Minimum. Nici deloc pentru a provoca, dar nici prea mulți pentru a se remarca acest fapt. Neimplicatul se adâncește mereu în mediocritatea tuturor relațiilor, pentru că el nu se încarcă cu poveri inutile ale altora. El și așa va pleca de aici.

Dacă Neimplicatul trăiește în România nu se implică pentru că el va pleca într-o zi în America, Australia, Canada, Germania, sau cine știe unde. Oricum. În altă parte.

Dacă trăiește în America, atunci se va muta undeva, sau va pleca înapoi în România. De obicei va pleca „în lucrare”. Când îl va chema Domnul, bineînțeles. Până atunci, el nu se implică.

Îl privesc pe Neimplicat de la fereastra mea de sus. Nici la serviciu nu se implică. Face doar ceea ce i se cere. Nimic mai mult. Inima nu-i este nicăieri. Ori poate este, în locul acela anume pe care și-l visează. Pentru că trebuie să existe pe lumea aceasta un loc anume în care să te simți acasă, la locul tău, om potrivit la loc potrivit. Pentru Neimplicat aceasta este Utopia după care jinduiește sufletul său.

Ciudat, însă, am văzut Neimplicați, care aveau geamantanul gata de drum, cărora li s-au oferit posturi mari. Deodată nu mai pleacă. M-am convins că locul acela unde sunt ei gata să plece nu e totuși prea departe, așa cum vor ei să ne lase să înțelegem. Era scaunul din față. Era locul din frunte, pe care nu au curajul să și-l revendice, ci mai degrabă să ne creeze sentimente de frustrare pentru pierderea pe care o s-o suferim noi într-o zi din cauza plecării lor.

De multe ori Neimplicatul folosește limbajul acesta codificat. Ar vrea să spună de fapt: „Dacă nu mă promovați acolo unde îmi este locul meu, nu mă voi implica cu nimic în lucrul de aici și acum, și o să regretați voi după mine după ce-o să plec!”

Fariseul acesta este subtil. Mai subtil ca alții. Neimplicarea sa este un fel de protest, un fel de dezacord cu cei care conduc, exprimat foarte „duhovnicește”. El nu se implică pentru că va pleca. Cândva.

Neimplicarea sa totală în lucrul de aici și acum îl descalifică cu totul pentru orice lucru bun în viitor. Pentru că am văzut eu bine de-a lungul anilor, că omul ce nu face cu inimă ceea ce este de făcut acum și aici, de obicei nu va face niciodată nimic semnificativ nici în altă parte. Va găsi scuze pentru neimplicare mereu.

L-am tot urmărit pe Neimplicat și mi-am mai dat seama că un alt motiv al său este lenea. Este leneș. Puturos de leneș.

Înțeleptul Solomon spunea despre leneș că se teme să iasă în uliță că s-ar putea ca un leu să fie acolo și să-l ucidă. E mai bine să se învârtă în așternutul lui ca ușa în balamale. Apoi se crede mai înțelept ca restul lumii (Proverbele 26:13-16). Se crede înțelept pentru că ani de-a rândul a reușit să păcălească multă lume cu atitudinea sa. Mulți au crezut că el este foarte duhovnicesc de aceea nu se amestecă cu ceilalți. Alții au fost mereu umiliți de chemarea sa în lucrarea Domnului, bineînțeles, din altă parte, nu de aici.

Pe mine nu mă mai păcălește Neimplicatul. Nu este decât încă o piatră grea în carul Evangheliei, din pricina căruia înaintăm atât de greu și așa de puțin.

„Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” (Eclesiastul 9:10). Fă-o aici și acum! Lucrează împreună cu frații tăi. Golește-ți geamantanul gata de ducă! Implică-te, Neimplicatule!

Din: Memoriile lui Eutih – Portrete de farisei

E o mare diferență între a spune ceva și a avea ceva de spus. Isus avea ceva de spus fariseului Simon.

Când Domnul are ceva să-ți spună, El merge direct la rădăcina problemei tale. Problema lui Simon era problema mea și a ta. Judecăm pripit, superficial, discriminatoriu. Chiar pe Isus Însuși. Și o facem fără dragoste. Cine iubește mult i s-a iertat mult. Cine iubește mult n-are timp de judecăți ci de exprimarea sentimentelor sale. Este gata de orice sacrificiu pentru cel iubit. Să-I speli picioarele cu lacrimi și să I le ștergi cu părul capului este act de devoțiune. Fariseii nu-l vor înțelege niciodată.

Pentru Simon, Domnul mai are ceva de spus. O spune cu tact dar penetrant. Până în adâncul inimii. Reproșul este necruțător. În casa lui nu găsise nici măcar ospitalitatea minimă datorată noului venit. Găsise doar o inimă care judeca în ascuns. Cu totală lipsă de compasiune pentru păcătos și cu totală lipsă de dragoste pentru cel ce ierta păcătosul. Dar, ferice de el, Domnul mai avea ceva de spus…

Omul care trăia din respectarea principiilor morale era îngrozit de femeia care trăia din călcarea lor. Nu e de mirare că este gata să chestioneze inspirația divină a Celui care-i permitea să-i sărute picioarele. El care slujea altarul, și cucoana care făcea trotuarul. La mijloc Isus. Primește închinarea femeii și respinge judecata sfântocului.

Vorbind despre colegii săi, Isus a avut cuvinte foarte grele de spus. Morminte văruite! Blide murdare pe dinăuntru! Călăuze oarbe! Fățarnici! Hoți care mănâncă casele văduvelor! Nebuni și orbi! Vai de voi! Grele vorbe și necruțătoare… Dar Isus a avut ceva de spus în dreptul lor.

Pe ai Săi i-a încurajat și mângîiat prin cuvintele Lui. Avea ceva de spus pentru ai Lui.

Pentru farisei a avut cuvinte grele de mustrare. Avea ceva de spus împotriva lor.

Pentru Irod n-a avut nimic de spus. Nu avea nimic ca să-i mai spună.

Mă bucură mângîierile și încurajările Lui. Mă doare mustrarea Sa, dar nu mă îngrijorează. Mă mustră pentru că mă iubește.

Mă înspăimântă tăcerea Sa.

 

Între anii 1776 și 1788, istoricul englez Edward Gibbon a publicat cele șase volume ale lucrării sale: „Istoria declinului și căderii Imperiului Roman”.
Zilele acestea când Statele Unite a pierdut pentru prima dată din 1917 din scorul perfect al creditului ei, mi-am adus aminte de cartea istoricului englez. Am revăzut cele cinci cauze primordiale care, spune el, au dus la căderea marelui imperiu roman. Analizate și sumar ele par foarte contemporane, regăsindu-se cu ușurință în societatea americană de azi. Dacă aceste lucruri au ruinat Roma ele pot ruina și imperiul american de azi. Vă îndemn să medităm asupra lor:

1.   Creșterea rapidă a divorțurilor și subminarea demnității și sanctității familiei – temelia societății umane.

2.   Ridicarea taxelor tot mai mult și cheltuirea banilor publici pentru pâine și circ gratuit pentru populație (Cele mai multe programe sociale încearcă să suplinească acele domenii în care a eșuat familia).

3.   Foamea tot mai mare a oamenilor pentru plăceri; sportul devenind tot mai brutal și mai incitant.

4.   O cursă tot mai mare a înarmării (arme din ce în ce mai puternice) împotriva dușmanilor din afară – când dușmanul era dinăuntru – decăderea morală a populației.

5.   Descompunerea religiei – credința devenind o simplă formă – pierzând legătura cu viața și devenind incapabilă să-i călăuzească pe oameni.