Zâmbetul de sâmbătă

Faceți click pe imagine pentru a asculta o poezie în grai bănățean.

După ce n-am dormit din pricina dansului de la Oradea, mă apucară insomniile și după ce Neluțu îmi traduse un articol scris de un american, de noi, penticostalii din România. Zicea americanul că, în sfârșit, începe să vină și la noi libertatea prin biserici și că în unele există deja libertate deplină.
Apăi, eu nu-l condamn pe ziaristul ăla din America pentru că bietul om o scris de ce-o auzit și el de la unii din frații noștri. Mă tot întreb de ce nu i-ar fi spus și de alte lucruri de care nu ne-am eliberat? Dar de asta o să zâc ceva mai la urmă.
Acu, am să iau, așa cum o tradus Neluțu, punctele acelea scrise de american în care eram noi (sau mai suntem) robiți – tradițiile acelea care nu ne lasă să fim liberi. Nu știu dacă o tradus Neluțu corect, dar mi se pare că ideile sunt destul de bine prinse de băiatul ăsta care va ajunge om mare, dacă nu s-o prosti și el mai târziu. Iată-le:

– Separarea bărbaților de femei în biserică.
– Obligația femeii de a avea capul acoperit în timpul serviciilor de închinare.
– Interzicerea femeilor de a frecventa biserica în timpul perioadei menstruale.
– Interzicerea bijuteriilor și cerința purtării fustelor și interzicerea purtării pantalonilor la femei .
– Interzicerea folosirii mijloacelor anticoncepționale (În unele biserici, oamenii se așteaptă ca un cuplu căsătorit să aibă un nou copil în fiecare an – zice C.). Unii penticostali interpretează în mod greșit 1 Timotei 2:15, că numai femeile care au copii vor merge în cer.
– Obligația credincioșilor de a-și spăla picioarele unii altora înainte, în timpul sau după Cina Domnului (practica aceasta a cauzat numeroase ruperi de biserici între grupuri de penticostali).
– Învățătura că numai cei care vorbesc în alte limbi vor merge în cer.

Voiam la un moment dat să mă leg de fiecare din ele și să zic și eu părerea mea. Dar ce folos? Unele sunt adevărate și se practică în multe locuri, iar altele mi se par exagerări rău voitoare – nu din partea americanului – ci din partea celor ce l-au informat. Nu știu de ce ne place unora dintre noi să ne măscărim imaginea în fața străinilor! Să ne vadă martiri care suferim sub jugul tradițiilor? Să le strârnim mila? Să căpătăm ceva dolari de la ei? N-am înțeles niciodată.

Bunăoară, dacă m-aș duce eu în bisericile de unde vine scriitorul ăsta, precis aș găsi și eu o listă destul de lungă de tradiții de care nici ei nu s-au eliberat. Chiar zilele astea mi-a arătat Neluțu o înmormântare de prin statul Louisiana, dacă nu greșesc, unde la casa funerală, mortu e ținut în fotoliul lui preferat, cu telecomanda în mână și berea la îndemână, ca să vadă cei care vin la înmormântare ce bine o duce omul. Nici pomeneală de coșciug!
Să mai zic că în unele biserici penticostale și carismatice, dacă vorbește cineva în alte limbi întotdeauna cel de la microfon primește darul tălmăcirii și tălmăcește o prorocie pentru biserică?
Le avem noi pe ale nostre, le au americani pe ale lor. Orice neam al pământului are el tradițiile și obiceiurile lui.
Am întrebat-o pe Veta cum e cu interzisul femeilor să meargă la biserică atunci când le vine sorocul. N-a auzit de așa ceva. Cine știe, pe undeva s-or fi petrecut astfel de lucruri. La noi nu.
Acu că tot trebuie să mai termin și de scris, mă tot întreb de ce n-a primit americanul ăsta o altă listă de nădăbăi de care chiar că ar trebui să ne lepădăm și să fim și noi liberi cu adevărat? Aș sugera câteva, poate că unii care vor citi rândurile de față, mă vor ajuta să completez lista asta a mea. Dar să începem:
Când oare o să ne eliberăm de:
– Poverile trecutului de colaborare cu Securitatea și Departamentul cultelor, mărturisind sincer și cerând iertare lui Dumnezeu și bisericii Domnului?
– De moștenirea comunistă prin care se conduc și organizează bisericile de azi?
– De politica bisericească și de amestecul în politica vremii?
– De minciună, manipulare, dezimformare, de corectitudinea politică penticostală?
– De modul fraudulos și necinstit prin care unii pastori și lideri penticostali și-au dobândit titluri academice?
– De dorința de înavuțire și de căpătuială a unor lideri penticostali care transformă biserica și proprietățile ei în afaceri personale?
Nu știu dacă e bine să mai continui! Dar astea sunt după părerea mea lucrurile de care ar trebui să ne eliberăm. Că dacă ne eliberăm numai de lista americanului, mă tem că libertatea aceea e la fel cu libertatea deținutului să-și aleagă meniul. Ultimul. Înainte de spânzurătoare.
E bine că la capitală muierile merg la biserică cu bijuterii și în nădragi (numa să nu fie din aceia cu mânecă scurtă). Dacă ele văd că asta e libertate, n-am cum să le ajut. Dacă tot acolo 10 la sută din conducători sunt femei, nu mă bag. Fac întrebare însă, cum s-or simți oare surorile noastre de la țară (dacă or auzi de libertatea asta), că ele n-au bani de bijuterii și nici nu le alege nimeni în conducere?
După ce i-am citit și lu’ Veta, mi-a zis că iar am pus-o de mămăligă fără apă.
Acu, singura mea mângâiere e că articolul ăsta n-o să fie în Charisma și americanii n-o să-l citească.

Pastorul Paul Dan publică pe blogul lui (Ioan8.wordpress.com), următorul articol, bogat în ilustrații video, despre Conferințele Peniel. Afirmațiile lui sunt nu doar surprinzătoare, ci și categorice.

Supun atenției cititorilor mei acest articol de J. Lee Grady, apărut în „Charisma”.
Așteptăm comentariile dumneavoastră.
Pentru citirea articolului, faceți click pe imaginea de mai jos.

Ieri dimineața, când mergeam la servici, l-am întâlnit pe scări pe fratele Gheorghe. Știți, pastorul de la frații baptiști. După ce ne-am salutat m-a întrebat dacă am văzut clipurile video cu Peniel de la Oradea. Nici n-au auzit de așa ceva. Mi-a spus că sunt acum pe internet niște videouri de la Conferința Peniel a tinerilor penticostali care a avut loc la Oradea și că în timpul ei ar fi fost un dans tare deșănțat, așa pe scenă, în aplauzele tinerilor noștri. Mi-a mai spus că vuiesc acum blogurile cu subiectul acesta. I-am promis că deseară, după ce vin de la lucru, am să-l rog pe Neluțu să le caute să le văd și eu.

Acu după ce le-am văzut și eu, și după ce m-am crucit de-abinelea, m-am tot gândit toată noaptea la cele ce s-or petrecut și mai ales de ce am ajuns noi așa de râsul lumii și a fraților baptiști. Nu vreau să mai zic nimic de lucrul ăsta, cât de urât și de scandalos e, că au zis-o alții cu mai mare talent și năduf decât mine. Vreau numai să zic ceva ce cred eu că ar fi putut să împiedice să nu ajungem aici. Dar eu sunt prea mic și prea neînsemnat între frați ca să asculte cineva de mine.

S-or supăra unii pe mine sau nu, nu-mi mai pasă, dar eu cred că totul a pornit de la noi, de la conducerea cultului nostru. Și să vă spui eu cum s-or petrecut lucrurile.

La fiecare alegere, cum a fost și cea de la Bistrița, am ales din nou executivul și consiliul bisericesc. După ce-i alegem pe frați, se aleg ei între ei, cine și cu ce să se ocupe. Primesc niște titluri și funcții la care nici nu se pricep, dar nici n-au timp și resurse pentru a face ceva. Unul se trezește șeful Departamentului de Tineret al cultului. Bietul om, nu are nici cu ce, nici cu cine să-și facă slujba. N-are birou, secretară, buget etc. Așa că face ceea ce a făcut și predecesorul lui, adică, nimic. Apăi dacă m-or fi întrebat pe mine, eu îl chemam pe Oniga ăla de la Peniel și-l numeam șeful Departamentului de Tineret al Cultului Penticostal. I-aș fi dar birou, oameni și buget ca să facă omul ceea ce știe și îi place, conferințe, tabere, etc. Penielul ăsta face exact ceea ce ar fi trebuit să facă acest departament de tineret. Și este normal să apară tot felul de organizații para-bisericești când cultul tău nu face nimic. Ba nu chiar nimic. Am auzit că au semnat cu ei protocol de colaborare. Auzi tu Veto! Parcă ar fi din țari diferite și culte dușmane.

Mai imediat după Revoluție a fost un tărăboi pe cinste între Cult și Societatea Penticostală de Misiune Creștină de la Oradea. În loc să-i numească pe acești frați în fruntea Departamentului de Evanghelizare și Plantări de Biserici (pentru că aceasta voiau bieții oameni să facă), i-au tot afurisit și amenințat și au semnat și cu ei protocoale. Bietele hârțoage. Multe mai radbdă și hârtiile!

De o bună bucată de vreme au semnat din nou protocoale cu APME – Agenția Penticostală de Misiune Externă. Nu puteau să-i numească direct Departamentul de Misiune Externă a Cultului Penticostal? Dar, din nou, nimeni nu ne bagă în seamă pe noi cei mici. Că dacă, prin cine știe ce minune aș ajunge și eu să pot face ceva pentru cultul ăsta, eu așa aș face. I-aș aduna imediat pe cei care face ceva, și au reușit. Le-aș da autoritate și le-aș deschide uși să lucreze oamenii. Le-aș face rost de fonduri și nu aș lăsa pe nimeni să le pună bețe în roate. Sunt copiii noștri, oamenii noștri, care fac lucrări minunate pentru Domnul. Dar cultul nostru nici nu-i ajută, ci semnează protocoale cu ei. Bieții oameni, lăsați de capul lor, fără ajutor și supraveghere, fără să dea socoteală în fața nimănui, ajung curând la situații cum a fost și cea cu dansul de la Oradea.

Știu că nu toată lumea gândește ca mine. Și nici nu e bine să gândim toți cu un singur cap. Dar socot că pe viitor s-ar putea evita o mulțime de astfel de lucruri dacă am avea curajul să terminăm odată cu un sistem comunist care vrea doar să controleze. În lucrarea lui Dumnezeu este nevoie de slujire. De la copiii mici, la tineret, femei, bărbați, bătrâni, misiune, evanghelizare, plantare de biserici, editură, etc, este nevoie de slujire.  Aceste departament trebuie să fie conduse de oameni care știu și care fac deja ceva în domeniu.

M-am consultat și cu Veta după ce am scris aceste rânduri, și draga de ea, mi-o zis că bine am scris. Mi-o mai zis ea, că s-ar putea să fie tăiat vreun cap, acum că fata irodului a dansat. Tare mă tem eu că iar o să se taie un cap greșit.

2.       Un al doilea motiv al derivei, este conducerea bisericii.

John C. Maxwell descrie cinci nivele la care ajunge un lider. De la conducerea de poziție -când oamenii te urmează din cauza că trebuie, tu ești “șeful”, cel cu portofoliul de conducător – liderul creștin trebuie ca prin bunele sale relații cu membrii bisericii sale să poată conduce prin permisiune, oamenii urmându-l din cauza că vor ei s-o facă. A treia treaptă este cea a realizărilor, când oamenii te vor uma pentru ceea ce ai făcut pentru organizație. Apoi, al patrulea nivel este cel al reproducerii, când oamenii vin după tine din pricina a ceea ce faci pentru ei persoanl, investiția ta în creșterea și formarea lor. La al cincilea nivel ajung doar acei care prin reputația lor, personalitatea lor s-au impus și au devenit un simbol al organizației lor.

Din păcate, cei mai mulți pastori se opresc la treapta a doua a creșterii lor ca lideri – cea a permisiunii. Sunt unii dintre cercetători care consideră că 90% dintre pastorii de azi se mulțumesc să rămână pe această treaptă, motiv pentru care biserica lor nu crește mai mult de 200 de persoane, devenind o biserică de familie, unde se preamăresc relațiile frățești.

3.  Lipsa unei viziuni și ea un motiv al derivei bisericii de azi.

Am putea spune că lipsa unei viziuni a bisericii de azi este mai degrabă regula decât excepția. Cele mai multe din bisericile noastre nu-și definesc nici măcar declarația misiunii lor. Nu știm nici măcar de ce existăm ca biserică. Cred că ar trebui să începem prin a ne întreba de ce existăm ca biserică aici, și acum? Ce vrea Dumnezeu de la noi ca Biserică în localitatea unde ne aflăm? Răspunzând acestor întrebări ne putem apoi formula declarația misiunii noastre. Trebuie s-o facem în modul cel mai scurt cu putință și mai ușor de ținut minte pentru ca orice credincios din biserică să poată spune la orice oră care este misiunea bisericii sale.

Biserica pe care o păstoresc și-a formulat astfel declarația misiunii sale: Să aducem oameni la Isus Christos făcându-i membri în familia Sa, ajutându-i apoi să se maturizeze, devenind asemenea lui Isus Christos;  să-i echipăm pentru lucrarea din biserică și viața de misiune din lume, pentru ca Numele lui Isus Christos să fie preamărit. Cuvintele cheia ale misiunii noastre sunt: Evanghelizare, Membrie, Maturizare, Misiune, Închinare.

O biserică însă are nevoie și de o viziune. Fără viziune poporul lui Dumnezeu piere. Aș adăuga eu, se autodistruge. Formularea viziunii trebuie să pornească de la pastorul bisericii și ea trebuie să izvorască din relația acestuia cu Dumnezeu. Viziunea lui trebuie formulată și comunicată împreună cu echipa sa de conducători ai bisericii, și ea trebuie să conțină elementele lucrării la care este chemată biserica. Ea nu poate fi o construcție sau alte facilități materiale. La formarea viziunii, liderii trebuie să-și imagineze cum ar vrea ei ca biserica lor să fie peste 5 ani sau 10 ani. Bineînțeles ca o viziune să fie implementată și să prindă viață are nevoie de o planificare bună.

1.  Biserica are prea multă
mulțumire de sine.

Biserica de azi se complace în situația unde se găsește fiind tot mai lipsită de sensibilitate față de nevoile societății aflate în continuă schimbare și tot mai indiferentă de misiunea sa.

a.   Pastorul bisericii este în primul rând vinovat de paradigma veche a misiunii sale. În loc să fie un conducător, el continuă să fie îngrijitorul comunității și a membrilor lui repetând lipsa de experiență și viziune a lui Moise înainte ca Ietro, socrul său, să-i ofere soluția conducerii prin delegație. În loc să fie un misiolog, el pozează în păzitorul tainelor bisericii, și în loc să fie mentorul unei noi generații de conducători spirituali se mulțumește să prezideze tranziții.

George Barna constată că cca 95 la sută din pastorii de azi se complac în atmosfera călduță și sigură a bisericii pe care o conduc neaventurându-se ei înșiși și neinspirând Biserica la o viziune nouă. Preocuparea acestuia de a-și menține slujba îl face să parcurgă “cercul fricii”: de la gândirea sfârșitului, la tulburătoarea întrebare; “Dar dacă? – la atac de anxietate și apoi la lupta pentru spraviețuire, uneori dusă cu metode complet necreștine.

b.   Membri bisericii nu pot fi altfel decât pastorul lor. Vrând sau nevrând, ei capătă chipul și asemănarea pastorului lor. Rutina frecventării serviciilor bisericii devine curând a doua lor natură, obișnuitul, cotidianul. Complacerea într-o biserică fără o declarație a misiunii ei, fără o viziune clară a direcției ei de acțiune devine antidot la orice înnoire și a creșterii spirituale a acelei biserici.

Am urmărit recent, conflictele declanșate în câteva biserici, lupte pentru putere și dezacorduri majore survenite imediat ce aceste congregații au terminat construirea unor splendide locașuri de închinare. Cu toate că viziunea unei biserici trebuie să fie formulată întotdeauna în termenii marii trimiteri și nu în construcții, aceste biserici și-au consumat viziunea (fie ea și una nebiblică). În lipsa unei viziuni, energiile au fost canalizate spre autodistrugere.

c.   Locul, facilitățile edilitare ale bisericii se învechesc și ele, se uzează moral și fizic, fără ca să băgăm de seamă. Ne obișnuim treptat cu nefuncționalul, cu mizeria, cu lipsa de spațiu.

d.   Programele noastre, suferă și ele de complacere. Dacă în vest, prin program se înțelege un anume proiect de lucru, la noi el înseamnă mai degrabă modul în care este organizat un anume serviciu divin din biserică. Am ajuns departe în standardizarea serviciilor nostre, până acolo că totul este previzibil. Dacă ai fost de câteva ori la biserică nu este greu să ști exact tot ceea ce urmează. Cu greu vei găsi pastori inovatori care au curajul să schimbe ceva din structurile serviciilor religioase ale bisericii. Aceștia sunt niște Mavericks care nu se bucură de prea bună reputație.

Tot aici trebuie menționat faptul că serviciile noastre au dezvoltat o subcultură, cu un limbaj adecvat ei, pe care necredinciosul, sau căutătorul de Dumnezeu, nu-l înțelege. Bisericile în general nu au în vedere pe acest căutător, ci pe credincioșii, membri ei, pentru care dimensionează și structurează “programele” religioase.

e.   Rugăciunile noastre se înscriu și ele pe aceeași linie a obișnuitului, a mulțumirii de sine, a complacerii în situația existentă.