Pastorul Marius Cruceru a publicat pe blogul său un material intitulat: „‘Pastorii’ paraziți”. În mod sigur, domnia sa știe ceea ce spune, fiind pe deplin documentat cu situația comunității în care slujește.  Problema pe care o văd eu este că materialul, care reflectă o situația din România și dintr-o anumită comunitate regională și religioasă, se poate foarte ușor folosi prin generalizare, înfierând slujirea multor pastori, ale căror vieți nu se potrivesc cu portretul robot creionat de pastorul Cruceru.

Unul din enoriașii bisericii pe care o păstoresc (al cărui nume nu-l pomenesc, deocamdată), a și folosit articolul cu pricina, expediindu-l la 54 de persoane din biserica noastră și din  altele, sub titul:  „Citiți ‘radiografia’ pastorului Lascău.”

Am citit din nou materialul pastorului Cruceru, încercând să-mi găsesc acele lucruri din viața și activitatea mea, care ar da dreptul acestui enoriaș să mă numească și pe mine în rândurile acestor paraziți. Cred că atunci când te critică cineva, trebuie să ai curajul și decența să te autoverifici, să vezi dacă are dreptate, și apoi să te corectezi.

Nu mi-am găsit imaginea în scriertea pastorului Cruceru. Nu am lăsat macaraua ca să o duc mai bine ca pastor. Puteam rămâne în ingineria de construcții și cred că aș fi putut fi unul dintre milionarii de azi. Mă puteam apuca și eu de business-ul cu bătrâni și o duceam la fel de bine ca și calomniatorul meu. Puteam… dar am acceptat salarul de pastor pentru ca să pot face, ceea ce n-aș fi putut face alftel. Am publicat 10 cărți. În cei 40 de ani de slujire, am ținut mii de predici în sute de biserici, la radio, televiziune, la evanghelizări pe stadioane, în săli de sport. Am predat cursuri în seminarii biblice, am călătorit în zeci de țări predicând Evanghelia. Am ținut sute de conferințe de familie, de conducere spirituală, sau pe alte teme biblice.  Am tradus cărți creștine, am publicat reviste creștine, am scris sute de articole pentru diverse publicații. Adăugați la toate acestea responsabilitățile zilnice legate de păstorirea unor biserici de peste 500 de membri, și vă puteți face imaginea radiografiei „parazitizmului” meu.

Asemenea mie, zeci și zeci de alți pastori români, muncesc din greu și lasă după ei urme de acest fel, și suferă, ca și mine, batjocora și calomniile unor oameni care nu știu decât să-i rănească pe alții.
M-am gândit mult la cuvântul și eticheta aceasta de parazit. Am ajuns la concluzia că adevăratul parazit pe trupul Bisericii lui Christos este omul acela care se hrănește din sângele acestui trup, care nu participă cu nimic la viața și sprijinul material al acestui organism, ci consumă  și deranjează. Ca un păduche flămând, suge din sângele purtătorului și produce suferințe „binefăcătorului” lui. Da, mă refer la acei oameni din bisericile noastre care nu dau nici o para chioară pentru lucrarea lui Dumnezeu, se încălzesc pe banii celorlalți, văd să citească la curentul electric plătit de alții, stau pe băncile unei clădiri pe care o plătesc ceilalți, ascultă Evanghelia pe banii altora. Nu doar că ei consumă fără să plătească, dar – ca un păduche flămând – mușcă dureros și crează disconfort în jurul lor. Sursă de inepuizabile discordii și certuri, parazitul produce mâncărime și nesomn ființei pe care parazitează. El sabotează sursa vieții sale. Analizând chiar sumar rezultatele unei astfel de vieți, nu vei găsi decât excrementele produse de consumul samavolnic din acest trup sfânt al bisericii. Nu vei putea citi nimic pozitiv și încurajator, decât dejecțiile intelectuale ale unui spirit răutăcios. Nu vei auzi nici o cântare decât murmurul nemulțumirilor necurmate ale parazitului. Nu vei auzi nici o predică decât acuzațiile nefondate și calomniatoare ale acestul om care trăiește și chinuie acest trup al Bisericii lui Christos, producându-i bube și infecții.

Parazitul, nu doar că nu participă finaciar la cheltuielile comune, dar el lămurește și pe alții să nu dea bani. Unora le cere fără jenă, ca banii cuvenți lucrării lui Dumnezeu, să-i fie dați lui. Parazitul „face misiune”. Dacă e confruntat cu privire la neparticiparea lui financiară, explicația lui este că el „pune la colectă”. Desigur, așa ca să nu știe stânga ce face dreapta. Și nici frații. Numai Domnul să știe. Da, Domnul știe și nu spune la nimeni.
Deocamdată.

M-am întors din Europa, frânt de oboseală. Încerc să-mi recupereze energiile și rămânerile în urmă cu blogăritul, pacostea aceasta pe omul și-o ia așa de unul singur. Nimeni nu ne poate împovăra așa cum ne-o facem noi înșine!
Azi, aș vrea să scriu câteva rânduri și despre o plantă, că doar despre animale am cam scris în ultima vremea. Așadar, să facem noi o vizită și la grădina botanică după ce am petrecut cam multișor prin cea zoologică!

Planta de care vreau să scriu, este neghina, despre care vorbea Domnul Isus în pilda cu grâul și neghina (Matei 13:24-30). Dacă majoritatea traducerilor Bibliei în limba română, folosesc cuvântul acesta, o fac probabil pentru ca noi românii să înțelegem contextul și nu neaparat să facem cunoștiință cu o plantă de pe alte meleaguri. În grecește, cuvântul este „zizanion”, o plantă asemănătoare grâului și orzului în faza inițială. La coacere este diferită și face semințe otrăvitoare, motiv pentru care secerătorii orientului apropiat o alegeau cu grijă dintre spicele de grâu.

Doresc să subliniez câteva lucruri din pilda Mântuitorului.
În primul rând, se pare că limba noastră a preluat din greacă cuvântul „zâzanie” direct de aici din pilda Domnului (animozitate, ceartă, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, dușmănie, învrăjbire, ostilitate, ură, vrajbă, vrăjmășie). Cred că observați ce bogăție de cuvinte conține dicționarul nostru pentru acest subiect. Așa cum eschimoșii au o mulține de cuvinte pentru zăpadă, așa avem noi românii pentru zâzanie. Probabil că este și ea o prezență la fel de comună existenței noastre, ca zăpada pentru eschimoși.

Un al doilea lurcru care mi-a dat mari dureri de cap, vine tocmai din tâlcuirea Domnului a acestei pilde. Zâzania semănată de Satan în grâul Domnului sunt „fii celui rău” (Matei 13:37). Zâzania din lumea aceasta – țarina în care cresc „fii Împărăției” – nu sunt neînțelegerile, sau discordiile (puteți folosi toate cuvintele din definița de mai sus), pe care le avem din belșug în lumea noastră. (Bibliile mai vechi în limba noastră folosesc pluralul „neghinele”). Zizania sunt fii celui rău.

Ideea aceasta este șocantă, deoarece ea spune că nu avem de soluționat niște conflicte sau neînțelegeri pe care Satana le-a semănat între noi, ci avem de dus o luptă cu personificarea acestor neînțelegeri. Lumea noastră nu este formată din oameni între care Satan a semănat conflicte și vrajbă. Lumea noastră este compusă din fii Împărăției între care Satan și-a semănat fii săi.
Paradigma Domnului ne face să așteptăm cu și mai arzătoare dorință secerișul sfârșitului de veac.

În finalul călătoriei mele prin Europa, m-am oprit pentru câteva zile la Madrid, ca invitat al pastorului Gavrila Zăgrean, pastorul Bisericii Elim din Arganda. Aici, în mijlocul unei comunități deosebit de dinamice și tinere, am ținut trei conferințe despre viața de familie, și am predicat la serviciul divin de duminică seara. Părtășia cu această biserică a fost ca și în vizitele din trecut, deosebit de plăcută. Nu poți să nu te contaminezi de energia unei biserici formate cu precădere de tineri, care Îl iubesc pe Domnul și participă cu toată inima și în număr mare la toate serviciile acestei biserici. Duminică seara, nu cred că au mai rămas multe scaune libere în sanctuar. Cântările corului și ale unei fanfare, formații compuse în principal de tineri, au fost înălțătoare.

Mulțumesc din toată inima gazdelor mele pentru dragostea cu care m-au primit și tratat în aceste zile deosebite.

Cu această ocazie am vizitat și Biserica Bethel din Quintanar, un orășel situat la proximativ 100 de kilometri de Arganda, unde m-am bucurat de ospitatilitatea românilor de aici.

Biserica Bethel din Quintanar.

Christos a înviat!

Cea de-a 6-a Conferință a Bisericilor Penticostale Române din Assemblee di Dio in Italia
Salsomaggiore Terme, Aprilie 23 – 25, 2011

Misiunea Evanghelică Română (ADI-MER) este o asociație de biserici penticostale românești autonome, care colaborează cu  biserici penticostale din Italia și din Cultul Creștin Penticostal din România cu scopul de a oferi asistență spirituală românilor rezidenți în Italia. Misiunea a luat ființă în anul 2002, cu binecuvântarea conducerii Cultului Penticostal și cu aprobarea Adunării Generale a păstorilor din „Assemblee di Dio din Italia” (Adunările lui Dumnezeu).
Misiunea este administrată de un comitet format din cinci membri, care gestionează lucrarea diversă a acestei organizații,  din care amintim: cursuri de pregătire a lucrătorilor ordinați, tabere de tineret, conferințe pentru tineri, evanghelizare pe stradă și închisori, precum și organizarea Conferinței anuale a Bisericilor Penticostale Române din Assemblee di Dio in Italia.
Anul acesta conferința are loc la Salsomaggiore Terme din provincia Parma.
Am participat deja la primul serviciu organizat în această sâmbătă de dinaintea Paștelor, la Palazzo dei Congressi – sala Europa, o sală cu 750 de locuri. În deschiderea evenimentului au luat cuvântul pastorii bisericilor participante, a cântat un cor dintr-o biserică italiană penticostală din loc, și a predicat Evanghelia pastorul Paolo Faia. Am fost plăcut impresiionat de mesajul lui care se grefa perfect pe tema aleasă de organizatori: „…credincioși adevărului, în dragoste să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este capul, Hristos.” (Efeseni 4:15).
La acest eveniment din viața spirituală a bisericilor române din Italia a fost invitat grupul „Domini” din Baia mare.
Am să revin cu alte detalii după terminarea acestei conferințe, la care sunt invitat din nou de conducerea acestei misiuni.

Dintre toți care erau în jurul crucii pe care murea Domnul vieții, nimeni nu mă dezgustă mai mult ca sodații romani. Probabil pentru că sunt strămoșii mei. Probabil că prea seamănă cu oamenii de azi în mijlocul cărora mă străduiesc să predic mesajul acestei morți răscumpărătoare.

Mă scârbesc preoții cu ura lor irațională. Și oare cum poate fi ura altfel decât irațională? Sunt dezgustat de idiferența batjocoritoare a trecătorilor. Este de-a dreptul supărătore absența plină de lașitate a ucenicilor pe care încearcă cu timiditate s-o vindece în ochii mei prezența lui Ioan. Este jenantă prezența (vai, ca întotdeauna!) a celor “gură-cască” ce decorează și ei nefericit peisajul sinistru al crucificării.
La piciorul crucii lacrimile sunt rare. Ele aparțin Mariei, mamei Domnului și câtor-va femei evlavioase dintre prietenele și rudele ei. Doar ele, femeile acestea, răscumpără prin prezența și atitudinea lor, rasa umană incapabilă să perceapă mementul crucial al existenței ei. Când cei mai loiali și curajoși dintre ucenici fug, femeile nu se tem de nimeni și nimic. Nu există forță în lume să intimideze o mamă.

Dintre toți, cei care mă intrigă până la strigătul ororii, sunt sodații romani. În timp ce Isus Domnul meu, moare atârnând în cuiele răstignirii, ei, soldații marelui imperiu, joacă zaruri la piciorul crucii, să-și împartă hainele lui Isus, singura avere materială pe care o lăsa lumii. Va mai rămânea și crucea, piroanele, giulgiul în care a fost înmormântat. Lemnul crucii se va vinde pe piețele Europei în secolele care vor veni, în zeci și zeci de tone, spre vindecarea bolilor și alungarea demonilor, de către hagii intreprinzători care vor alimenta credulitatea și nevoile ființei căzute.

La piciorul crucii Mântuitorului, acolo unde se negocia cu Dumnezeu-Tatăl soarta ființei umane; acolo unde se desăvârșea mântuirea lumii întregi – soldații dădeau cu zarul în căutarea norocului personal. Cu capul în pământ, cu ochii la premiul posibil de câștigat, strămoșii mei expuneau istoriei nu doar o ignoranță crasă, ci o indiferență pe măsură.  Ființele acelea abrutizate de prezența morții altora, cu care se obișnuiseră ca cioclii cimitirelor, erau incapabili să-și ridice ochii în sus de unde la venea și lor mântuirea. Le era eternitatea la un  pas și un cuvânt distanță. Tăceau imbecilizați, cu ochii în țărâna în care se rostigoleau zarurile.
Mă lovesc zilnic de această moștenire a soldaților romani. Indiferență la cele veșnice. Ochi mereu în glie. Priviri urmărind cifrele norocoase. Preocupare cu lucrurile materiale. O viață cazinou.

Alea jacta est – zarurile au fost aruncate.  Nu de Cezar. Nu de soldații romani. Ci de Dumnezeu Însuși. Acolo, la crucea Golgotei. În Vinerea mare! Cifra este perfectă. A dat norocul peste noi. Prin moartea Lui am câștigat viața veșnică. Nu hainele rămase, ci haina albă a neprihănirii. Și nu trebuie decât să ridici capul din noroaiele lumii. Și să privești spre cer.
Salsomaggiore Terme – Italia

S-a anulat zborul meu spre Newark. Odată cu el, am pierdut și legătura pentru Milano. Sunt consemnat în aeroport pentru încă 7 ore. Sunt obosit de stat la cozi. Sunt flămând, stressat și transpirat. Pe deasupra nici nu știu dacă am să-mi primesc bagajul când voi ajunge la Milano cu aproximativ 10 ore întârzâiere. O întreagă suferință. Era cât pe aici să fac o scenă cu o funcționară care se străduia să-mi demosntreze că nu se poate… Știți despre ce vorbesc. Oamenii aceia care ar face minuni dacă ar cheltui la fel de multă energie și cuvinte să facă ceva. Era cât pe aci… dar mi-am amintit că suntem în Săptămâna patimilor.

Mi s-a părut umilitor să nu pot răbda aceste inconveniențe ale civilizației de azi, meditând la suferințele Domnului în locul nostru. Ar fi trebuit să mă aștept la aglomerații mari, la anulări de avioane și întârzâieri. Nu m-am gândit, pentru că lumea aceasta în care locuim ne-a convins de conveniențele și binefacerile ei. Și am crezut-o.

Zac aici pe fotoliile din aeroportul din Chicago, și mi se pare atât de străin acum, după zece ani de când mi-am stabilit rezidența în Arizona. Deschid când laptop-ul acesta, când telefonul mobil. Comunic și lucrez. Ca să treacă timpul.

Mi-am uitat toate necazurile când mi-am adus aminte de zilele Mântuitorului meu, de dinainte de crucificare. Și-a început săptămîna cu lacrimile pentru cetatea inconștientă de ultima ei cercetare. Nu a fost impresionat de entuziasmul religios, de fervoarea laudelor și osanalelor. N-a fost păcălit de decorul și ritualul hainelor așternute în calea măgărușului Său. Nu l-au indus în eroare cuvintele ucenicilor. În mijlocul bucuriei tuturor, El a plâns. De la lacrimile acelea a parcurs oră de oră apropierea crucii. Conștient de cele ce le va suferi. Conștient de indiferența oamenilor, de frica ucenicilor, de răutatea fariseilor de cruzimea romanilor. Știa cât de puțini vor fi aceia care își vor ridica ochii de la zarurile norocului spre crucea harului divin. Și totuși… era gata să moară în locul lor.

La ghișeul lui United Airlines am întâlnit azi pe cineva căruia îi lipsea harul. Nu avea de unde să dea și altora. Dacă n-ar fi intervenit cineva, legea cu care opera  mă osândea la o suferință și mai mare.

Rândurile acestea le-am scris de Paștile anului 1989.

În noaptea când a fost prins, a spus duşmanilor Săi: “Acum este ceasul vostru şi al puterii
întunericului” şi ei au înţeles că li s-a dat un ceas la dispoziţie să-şi manifeste toate instinctele şi ura de care erau animaţi. Vor lovi în El, şi-L vor crucifica, scuipându-L şi hulindu-L. Apoi, văzând că moare, vor jubila, felicitându-se reciproc. Vor comemora noua eră ce va începe mâine printr-un ospăţ festiv. Vor dormi liniştiţi. Tumultul noroilui interior şi-l revărsaseră furibunzi. Se răcoriseră după focul ce mocnea în ei de câţiva ani, de când tâmplarul acesta desculţ cutreiera ţara. Dar acum totul s-a terminat…
Singurele lucruri neplăcute erau banii daţi lui Iuda – bani azvârliţi în templu în ajunul sabatului şi perdeaua dinăuntru care s-a rupt în două în cutremurul ce-a zguduit pământul.
Desigur, după moartea Lui, lumea se va întoarce la matca ei obişnuită, şi zvonurile care poate au ajuns la Roma, nu vor avea repercusiuni.
Şi au uitat cuvintele Lui: “Acum e ceasul vostru…”

Când ceasul lor s-a scurs, a urmat Învierea. O dată cu învierea Lui a început veşnicia. În urma ceasului suferinţei, ucenicilor li s-a dat veşnicia învierii, dar şi după ceasul “triumfului” răstignitorilor li s-a dat veşnica pedeapsă a iadului.
Acum în această îndurerată Săptămână a Patimilor lui Cristos, să medităm la suferinţa
neamului nostru căzut între tâlhari, pe alunecosul drum dinspre Ierusalimul credinţei şi Ierihonul deşertăciunilor lumeşti. Măcar acum, îndumnezeiţi de gândul lui Cristos să nu mai afurisim şi blestemăm răstignitorii, ci asemeni dragostei Sale să ne rugăm pentru ei: “Iartă-i Tată că nu ştiu ce fac!” Căci cine în această scurtă viaţă este mai demn de mila şi fervoarea unei asemeni rugăciuni, decât cei ce bat cuiul răstignitor în singura mână ce le înmulţea pâinea, ce le preschimba apa în vin, ce le creştea copiii în lumina venită de sus?
Ce finţă poate fi mai neştiutoare decât aceea ce-şi răstigneşte iubirea şi mântuirea sa? Ce ignoranţă mai adâncă poate fi decât să-şi distrugi temelia ţării tale, să dai câinilor pâinea de la gura copiilor tăi, să le otrăveşti sufletul cu ura faţă de cer?
Să medităm acum, şi să îmbărbătăm inimile răstigniţilor, cu cuvintele Răstignitului ce-a biruit moartea. Acum este ceasul lor. Li s-a dat un ceas. Numai un ceas, pentru că în bunătatea Sa nemărginită, Dumnezeu acordă doar un ceas răului de-a se exprima liber. Durerea are un ceas la dispozitie. În urmă vine Învierea.
Nu ştiu cu ce măsoară Dumnezeu timpul. Uneori o zi e ca o mie de ani, şi o mie de ani, e ca o zi. Dar ceea ce ştim sigur, este că ceasul Lui nu întârzâie niciodată. Nu puneţi deci întrebarea asemeni femeilor nerăbdătoare, ce scrutau orizontul aşteptând carele lui Sisera, cântând: “De ce vin carele tale atât de încet?” Există o împlinire a vremii, o bătaie anume a orologiului divin ce va însemna sfârşitul “ceasului lor”. Isus ştia acest lucru şi poate de aceea suferinţa Sa a fost mai uşor de învins. Pentru că orice suferinţă este mai uşor de îndurat dacă o ştim limitată în timp. “Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei” spunea poetul. Dar dacă ei îi este dat un ceas şi apoi vine Învierea, cine se mai teme de ea?
Nimeni nu poate să ştie cât a mai rămas din noapte. Nu auzim bătăile orologiului lumii, dar cu cât clipa trece, dimineaţa e mai aproape. Se se va crăpa de zi în prima zi după răstignire în neasemuita dimineaţă a învierii. Iată nădejdea tuturor celor ce mai veghează la altarul rugăciunii pentru neam şi ţară. Lovind pe sfinti, dărâmându-le altarele şi bisericile, arzându-le cărţile sfinte, întemnitându-i, cohortei de soldaţi, de caiafe, de irozi, şi plebei dezorientate şi fanatice i s-a dat doar un prilej de un ceas. Este ceasul lor, dar mâine… Mâne e Învierea şi veşnicia noastră.
Pătruns prin uşile încuiate de frica iudeilor, Isus cel Înviat a rostit urarea celei mai acute nevoi din inima ucenicilor Săi: “Pace vouă!”
Să rămânem în pacea Învierii Sale, rugându-ne şi iubind. Iubind şi rugându-ne, vom fi de neînvins. Universul întreg e de partea iubirii şi nu e armă mai mare ca genunchiul aplecat. În faţa urii din ceasul puterii întunericului nu poate sta decât iubirea şi nu poate supravieţui decît cel ce se roagă din dragoste pentru răstignitorii săi. Silindu-ne să-i urâm, răstignitorii vor învinge.
Născuţi din jertfa iubirii, suntem fiii ei şi existăm atât cât iubim. Şi dacă este o excepţie de la porunca de-a iubi, şi deci, dacă putem să nu iubim ceva, atunci aş îndemna să începem cu cele spuse de Ioan în exilul din Patmos: “…şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte”. Pentru că singura finţă pe care poţi s-o ignori, ale cărei interese le poti oricând sacrifca, pe care poţi s-o jertfeşti, este propria ta fiintă. Şi minunea e posibilă, şi lumina încă biruie întunericul, şi viaţa triumfă, pentru că “Cristos a înviat!”

Fără îndoială că proprietarul măgăruşului împrumutata de Domnul pentru a intra în Ierusalim, a fost un om pocăit. N-a făcut nici un comentariu.

M-am gândit că nu toţi am fi reacţionat la fel.
Îi provoc pe cititorii mei să participe cu mine la aceasdtă introspecţie interioară a lumii noastre materialiste care, cu siguranţă, ar fi avut multe de comentat la cererea Domnului. De altfel o face ori de câte ori Domnul ne cere ceva.

Iată câteva idei:

– Am să-l dau, dacă mi-l aduceţi înapoi nevătămat!
– Am un singur măgar, de ce-l vrea tocmai pe acesta?
– De ce nu merge la vecinul care are o turmă de peste o sută de măgari?
– Îl dau dacă vin să ţin eu de căpăstru prin oraş!
– Dă doi măgari în schimb?
– Îl dau dacă promite drepturi exclusive pentru reclamă şi cele ce se vor scrie pe viitor.
– Îl dau dacă pune un afiş că eu l-am donat pentru acest eveniment!
– Primesc ceva pentru scutire de taxe?
– Precis sunt mai sfânt ca alţii de vrea măgarul meu.