Eu am fost singurul ginere care a avut socru ștrengar. Traian Ștrengar. De obicei lucrurile sunt inverse. Adică, nu întotdeauna ștrengar este socrul.

Din moștenirile lăsate de socrul meu am în posesie o agendă în care acesta nota impresiile și evenimentele de la „conferințele de orientare” la care participa ca pastor al Bisericii Penticostale Nr. 1, din Oradea.

Am publicat în două seriale până acum „Memoriile unui pastor penticostal”, însemnările sale de la două conferințe (una la București, iar alta de Oradea). Motivul pentru care am făcut publice aceste însemnări a fost să aduc aminte celor care au uitat, și să le spunem celor care n-au avut parte de acele zile, cât de cumplite vremuri au fost acelea pentru credința noastră. Cumplite din cauza sistemului comunist ateu care se amesteca în viața bisericilor, dar și din cauza cooperării fraților noștri cu acest sistem diabolic.

„Conferințele de orientare”, care se țineau tot la 3 luni, aveau un format tipic. După alegerea prezidiului (de obicei liderii cultului sau ai filialei), de anunța ordinea de zi a întrunirii, care avea de obicei două secțiuni: secțiunea obștească sau socială (n-o puteau numi politică, pentru că participanții, cu excepția inspectorilor de culte, nu erau membri de partid, și „nu făceau politică”), iar partea a doua era prezentarea unui material „pe linie de cult” sau „cultic” cum îl botezase socrul meu. Referatele erau scrise de cei care primiseră sarcina din partea organizatorilor (cultul sau filiala) și care erau date spre aprobare cu câteva zile înainte Departamentului cultelor.

După citirea referatului „social” cu tematici luate din subiectele pe rol ale politicii partidului, sau din istoria eroismului comunist și care erau impuse de către Departamentul Cultelor,  se cerea audienței, compuse din pastorii invitați, să ia cuvântul „pe marginea referatului”. Ca unul care am citit deja agenda socrului meu, pot să vă spun că aici era o înghesuială foarte mare la luările de cuvânt. Se întreceau frații în laude și admirație pentru „frumoasele realizări” și pentru alesul nostru conducător.

Când venea apoi rândul referatului cultic (de obicei, după o scurtă pauză), frații nu se prea înghesuiau să ia cuvântul, cu toate că Fr. Berar „întreabă dacă sunt întrebări?” Pentru luările de cuvânt la această secțiune nu se dădeau calificări de promovare, cum se primeau dacă erai activ la „partea socială”.

Cei care au luat cuvântul la conferința de la Oradea, se pare că erau fascinați de expresiile: „frumoase realizări”, „frumoase hotărâri”. Până și Ioan Berar (supravegheatorul Filialei Oradea)„le mulțumește fraților care au luat cuvântul, pentru frumoasele cuvinte.” Cum putea fi altfel? Doar aveam o viață frumoasă, un viitor strălucit, noi și copiii noștri, într-o țară care ne acorda libertatea de a avea „conferințe cu organele de stat” odată la 3 luni!

„Conferințele de dezorientare”, cum obișnuia să le numească socrul meu, aveau menirea să-i inregimenteze și pe pastorii penticostali în aceeași minciună colectivă. Era un fel de spălare a creerului la care participau activ unii din liderii noștri, care credeau și spuneau din „propria convingere” că vremurile erau pline de libertate și că totul era frumos. Foarte frumos. Ca în filmul cu Roberto Benigni. La vita e bella! Life is beautiful. Viața e frumoasă!

La plecarea lui Petru Tivadar în America (1965), în curtea Bisericii Penticostale nr. 1 din Oradea, Str. Ion Ghica nr. 13.
De la stânga la dreapta: Petru Chiș, Ioan Bot, Ioan Abrudan, Traian Ștrengar, Petru Tivadar, Mihai Chiș, Iuliu Florea, Gheorghe Manea, Ioan Berar.

Conferință – Filiala Oradea

Str. I. Ghica 13
28 Martie 1985

Fr. Berar, Fr. Gog Lazăr, Inspectorul Cultelor: Damian, Paluț Fl.

Fr. Gog Lazăr dă citire referatului social:
„Dezvoltarea economică a țării între anii 1986 – 1990.”

Fr. Berar face referiri la referatului citit, face aluzie la viitorul strălucit al țării noastre.
Se dă cuvânt la câțiva frați:

Fr. V. din Chiribiș ia cuvântul.
Arată o dezvoltare frumoasă în țara noastră sub directivele date de tov. Nicolae Ceaușescu, președintele țării noastre. Prosperitate și viitor copiilor noștri.

Fr. C.T.  Arată că se bucură foarte mult de realizările din țara noastră, blocuri, fabrici. Hotărârile Congresului al 13-lea, frumoase hotărâri de viitor. La 17 Martie au avut loc alegeri și s-au ales cei mai buni în fruntea poporului. Își ia angajament de viitor.

Fr. U.T.
A fost bine venit referatul din care s-a înțeles frumoasele realizări pentru viitorul nostru și al copiilor noștri. Își ia angajamentul că va munci în realizarea planului de producție.

Fr. E.Ș. (Bratca).
Sunt în producție de aproape 40 de ani, eu și copiii mei, 5, suntem în producție. Frumoase realizări s-au făcut în țara noastră și se vor face și în viitor. Ne angajăm ca în viitor să depunem eforturi pentru a realiza tot mai mult pentru patria noastră. Vom apăra pacea și doresc ca Dumnezeu să dea pace.

Fr. Beraru
Mulțumește fraților care au luat cuvântul, pentru frumoasele cuvinte.

Eu am citit foarte mult și-mi place să citesc cărți sociale și spirituale. Am învățat că noi suntem cetățeni și slujitori ai Domnului.

Referatul prezintă realizările până în prezent, din 1944 până azi, care sunt foarte frumoase.

S-au arătat cifrele frumoase în realizările țării care dispune în prezent de mijloacele tehnice pentru a realiza planul de viitor. Nouă ne revine sarcina, ca cetățeni credincioși să ne îndeplinim datoria față de țară. Conducerea Cultului ne prezintă acest referat, dar ne prezintă și pe Domnul Isus Hristos ca model în viața noastră.

Eu vă spun, din propria mea convingere, că în trecut au fost persecuții. Mă bucur că în prezent avem case de rugăciune frumoase, avem din 3 în 3 luni conferințe de orientare cu organele de stat. Noi țintim pentru libertate și pace.

Cuvântul D-lui inspector.

Ca și altă dată doresc să vorbesc în câteva cuvinte. Este vorba de dezvoltarea bunăstării prin frumoasele realizări și obiectivele de dezvoltare. Avem datoria să ne aducem aportul nostru, să ne achităm de datoria cetățănească. Noi ne-am întâlnit pentru a cunoaște realizările țării, pentru a ne aduce și noi aportul.

Vorbește apoi de realizări în electronice care sunt de viitor, automatizarea în producție. Menționează reducerea săptămânii de lucru la 44 de ore. Producția agricolă să crească de mai multe ori. Educarea tineretului spre civilizație.

Referatul cultic

„Datoria lucrătorului și drepturile lui.”
Citește Paluț Florian.

Este datoria fiecărui lucrător este să se sfințească pentru Dumnezeu. El prezintă Cuvântul lui Dumnezeu și trebuie să fie sfânt. (Fiți sfinți că și Eu sunt sfânt).

Pentru zidirea Templului, a Trupului lui Hristos 1 Cor. 3:10. Ce zidești? Lucrurile de aur, argint și pietrele prețioase sunt sfinții (pietrele vii).

Sau: paie, trestie, lemne – credincioșii nesfinți. Tu ce clădești?

Dreptul lucrătorului este să trăiască din slujirea Evangheliei.

Fr. Berar întreabă dacă sunt întrebări?

Fr. Sonea Florian propune ca să se analizeze în toate bisericile și să se pună lucrători corespunzători nu din aceia care fac dezbinări.
În diferite părți se duc proroci care nu sunt proroci, să se pună capăt la aceștia.
Suntem deranjați de anumiți preoți la inmormântări.

Fr. Gog Lazăr dă câteva îndemnuri de organizare.

Cel ce vestește Evanghelia trebuie să fi exemplu dintâi.

1. Familiile noastre (exemple)
2. Bisericile noastre (exemple de smerenie nu în laude)

Fr. Berar

Orice muncă este grea dar munca cu omul este cea mai grea.
Sfaturi de încheiere.
Salută pe toți frații.

O biserică din Florida și-a câștigat o faimă deosebită în rândul turiștilor, care vor să vadă cu toții „Biserica găină”. Planul arhitectului a primit o înfățișare la care nu s-a gândit, turnul bisericii seamănă cu o găină, atunci când este privit dintr-un anumit unghi. Biserica este vizitată zilnic de o mulțime de turiști atrași de forma acestui locaș de închinare.

Mă gândeam la cuvintele Mântuitorului, care ar fi vrut să adune la Sine pe copiii lui Israel, așa cum o cloșcă își adună puii. Poate că forma ciudată și comică a acestei biserici vorbește mult de rolul pe care ar trebui să-l aibă biserica în comunitate, să adune pe cei nevoiași spiritual (și nu numai), așa cum o cloșcă își adună puii ei.

„Numele Domnului este un turn tare, cel neprihănit fuge în el, și stă la adăpost” (Prov. 18:10).

Este destul de greu pentru noi cei de azi care trăim într-o societate care ne asigură securitatea personală, nu numai prin brațul înarmat al statului ci și prin gradul de civilizație al celor din jur, să înțelegem cuvintele de mai sus. Poți dormi cu ușile deschise în multe din suburbiile americane. Respectul pentru propietatea și liniștea altora îți asigură confortul și siguranța vieții de fiecare zi. Este dificil să penetrăm mentalitatea omului amenințat în orice clipă de răufăcători, de hoți, de omul setos de sânge, de năvălirea unor hoarde barbare în goană după căpătuiala prăzii. Pentru un astfel de om, turnul, fortăreața, era salvare și viață. La semnalul de pericol anunțat de străjerii nopților alerga cu disperare în spatele zidului înalt și puternic.

Numele lui Dumnezeu este un astfel de turn de scăpare. Metafora înglobează în ea pericolul permanent al vieții împreună cu soluția supraviețuirii. Când răul atacă, ai posibilitatea să te refugiezi în siguranța protectoare a Numelui lui Dumnezeu. Numele Domnului te înconjoară ca un zid de stâncă tare, turn deasupra vijeliilor, deasupra furtunii, barieră de netrecut dușmanilor. Nimeni și nimic n-a penetrat fortăreața Numelui lui Dumnezeu.

Cel neprihănit fuge în acest turn când vine necazul și primejdia. Protecția turnului divin nu este ultim resort ci prima opțiune. Pentru cel credincios, Domnul este adăpostul imediat și nu ultima soluție în caz că toate celelate nu lucrează. Neprihănitul fuge, aleargă, se grăbește adăpostindu-se în Numele Domnului. Știe că rostirea acestui nume pune pe fugă dușmanul, stopează necazul și aduce victorie în luptă.

Neprihănitul apoi stă la adăpost în turnul tare al Numelui lui Dumnezeu. Îi găsește odihna în fortăreața Numelui divin. Scăpare și odihnă. Salvare și pace în Numele Domnului.

Cu siguranță că pericolul vine. Chestiunea nu este dacă vine sau nu, ci când. Ce voi face? Am turnul tare al Numelui Lui aproape. Mă rog pentru înțelepciunea de a fugi în el.

Prin natura slujbei mele sunt sub un permanent atac din partea celui rău și a slujitorilor lui. Momentele de acalmie nu sunt decât aparențe sau doar pregătiri de ofensivă. Adeseori mă angajez cu naivitate în conflicte și bătălii care mi se par pe măsura puterilor mele, ca să constat de fiecare dată că din asemenea conflicte nu poți ieși biruitor de unul singur. Nu poți, pentru că armele luminii nu sunt aceleași ca armele întunericului. Când cel rău aruncă cu pietre tu nu ai decât pâinea ca armă împotriva lui. Când cel rău aruncă săgețile urii, nu ai la îndemână decât sărutul iubirii, decât zâmbetul iertării. Te întorci rănit și sângerând, convins încă odată din cruda experiență că turnul de protecție al Domnului este singura soluție. Nu putem fi biruitori împotriva răului decât refugiindu-ne în bine. Nu vom înfrânge ura decât ascunzându-ne în iubire. Nu putem învinge minciuna decât adăpostindu-ne în fortărețele adevărului. Doar Numele Domnului ne este scut și adăpost.

De joi noaptea au fost mereu treji și în alertă. L-au prins pe Isus, L-au judecat după Legea lor, L-au târât înaintea lui Pilat și Irod. Au agitat masele de oameni, ‚proștii utili”, de care s-au folosit din nou. Au luptat ideologic cu Pilat și sistemul justiției romane. L-au primit înapoi din lanțuri pe Baraba. Au obținut condamnarea lui Isus. Satisfăcuți, în sutanele sobre ale religiei s-au felicitat discret. Au ucis blasfemitorul, liberalul acela care le amenința scaunele și liniștea.

Ziua de vineri s-a încheiat cu vestea bună că murise deja, străpuns de cuiele crucii și de batjocorile lor.

De la apusul soarelui începea Sabatul. Ziua lui Dumnezeu. Puteau sărbători în liniște. Shabbat Shalom!

De ar fi fost de religia noastră, s-ar fi dus duminica următoare crimei, la biserică. Odăjdii sclipitoare, fum de tămâie, cântat pe nas. Sau poate… costum nou, cravată, zâmbet de plastic. „Pacea Domnului! Frate! Slăvit să fie Domnul!” Cântare comună, în cor, sau suflatul în trâmbițele unei fanfare…

Ce performanțe teribile poate obține exercițiul în fariseism! Ieri L-ai ucis pe Fiul lui Dumnezeu și azi te rogi Tatălui Său! Ieri l-ai răstignit pe Christos, sau pe unii din frații Lui, și azi iai microfonul. Îl înjuri de cele sfinte și treci la strofa a doua.

Toate relele, minciunile, conspirațiile, trădările, manipulările oamenilor slabi, răutatea și batjocorile, spinii și crucea… totul mă dezgustă și mă înfioară. Răstignirea și jocul la zaruri pentru hainele victimei… impietatea și lipsa de cel mai elementar respect pentru ființa umană, pentru trecerea ei dincolo… Dar, nici una din acestea nu pot sta alături de faptul că, acești declasați în haine sacerdotale, sărbătoresc ziua sfântă de sabat. Fără remușcări, fără regrete, fără pocăință. Peste toată hidoșenia faptelor de ieri, pun haina religiei de azi. Nu trebuie mult și sub pulpana sutanei se vor ascunde copitele de drac.

Doamne, cât de josnică poate fi specia noastră numită umană! Ce ai mai vrut Doamne să salvezi la noi?

La terminarea Cine se taină, au cântat cântările de laudă, ne spune evanghelistul Marcu. Au plecat apoi spre grădina Ghetsimani. În drum, ucenicii s-au certat din nou. Cine dintre ei va fi cel mai mare, dacă Isus va fi arestat și condamnat la moarte? Auzindu-i, Domnul le-a vorbit de modul în care va trebui să-și exercite conducerea. Slujindu-i pe alții este singura cale de a semăna cu El.

În grădină, Domnul i-a luat mai aproape de El pe Petru, Iacov și Ioan. Le-a cerut să vegheze cu El în rugăciune. Știm prea bine detaliile. Ei dorm, El se roagă. Somnul celor trei (nu cred că ceilalți 8 au făcut altceva) demonstrează mai degrabă indiferența decât oboseala. În timp ce Isus agonizează în rugăciune, credința că totul era normal asigură liniștea somnului celor trei. A venit trădătorul în fruntea cohortei de aprozi. A urmat: arestarea, judecățile nedrepte, torturile și crucificarea. Lepădarea lui Petru, fuga lui Ioan, sinuciderea lui Iuda. Întreg scenariul bine cunoscut.

Știm din Evanghelii ce a făcut Domnul. Știm și ce au făcut ucenicii. Ceea ce nu știm este ce am fi făcut noi.

E la modă azi între creștini întrebarea: „Ce ar face Isus? (dacă ar fi în locul meu).” Purtăm brățări cu abrevierea întrebării. WWJD. Purtăm faimoasele litere pe tricouri, pe brelocurile cheilor de la casă sau mașină. Ni se pare spiritual, dar nu e. E fariseic. E pură aroganță umană. Adevărata întrebare ar trebui să fie alta. Ce voi face eu când prietenii mă vor vinde? Cum voi reacționa când voi fi acuzat pe nedrept? Cum mă voi comporta când cei solicitați să mă ajute vor dormi indiferenți? Care va fi atitudinea când voi fi abandonat de apropiații mei? Cum voi rezista ispitei arginților ca să nu devin un Iuda? Voi nega apartenența la familia lui Isus în fața pericolului? Voi fugi de pericole și suferințe pentru numele Lui? Cum mă voi purta când voi crede că am de partea mea adevărul? Voi crucifica pe cei ce nu cred ca mine?

Aroganța întrebării ce ar face Isus?, mă transformă în înlocuitorul Lui pe pământ. Nu acțiunea Sa este necunoscuta ecuației vieții mele, ci reacția și atitudinea mea.

Aș fi acționat diferit de ucenicii Domnului? Aș fi fost capabil să comit fapta lui Iuda? Aș fi alt om dacă aș avea puterea lui Caiafa? Ce aș face în locul lui Pilat?

La cina de taină, auzind că unul dintre ei Îl va vinde pe Domnul, ucenicii s-au întrebat fiecare: „Nu cumva sunt eu?” Fiecare, cercetându-se se găsea un potențial trădător.

Ce ar fi să lansăm o nouă brățară cu alte inițiale? WWID – what would I do? Ce voi face eu?

Isus știm ce a făcut. Și-a întins brațele pe cruce și a murit în locul meu. Pot eu oare trăi pentru El?

Poate că niciunul din poeții români n-a surprins cu atâta bogăție de imagini și profunde semnificații, momentul pregătirii Cinei Domnului, a ultimului Paște sărbătorit de Domnul și ucencii Săi, ca Vasile Voiculescu. Vă propun lectura acestui poem nemuritor, azi în Joia Mare, ziua Cinei de taină.

Venise primăvara şi sterpele gorgoane
Cu tort de flori alese îşi peticeau chilimul…
Şi doldora de mărfuri, de bani şi caravane
Se pregătea de Paşte întreg Ierusalimul.

Pe uliţe un zbieret de miei fără-ncetare
Şi aburi calzi de azimi veneau din curţi vecine;
Copii, fugiţi din joacă, cereau, scâncind, mâncare
Şi s-agăţau de poala grăbitei gospodine.

Isus, din foişorul cu viţa înverzită
Privea deşarta caznă şi robotul zadarnic…
O silă uriaşă şi-o milă nesfârşită,
Ca umbra şi lumina, luptau în el amarnic.

Chesat şi aprig, Iuda se tânguia la poartă
Oprind din drum casapii cu mieii de vânzare
Ioan pleca la apă cu vasele de toartă,
Iar Petre-şi da cuţitul pe gresii şi amnare.

Cu multă greutate găsiră precupeţul
Ce s-a-nvoit să intre cu mielul în ogradă
Şi dup-o grea tocmeală, peşin plătindu-i preţul,
L-au înfăşcat şi veseli i l-au adus să-l vadă.

Era un miel molatic cu laţele plăviţe,
Mirositor a lapte–şi-l toropise somnul,
Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe,
Şi presimţind scăparea, a behăit spre Domnul.

Atunci duios şi paşnic, ca un păstor din munte
Isus îl luă în braţe cu-adâncă sfâşiere,
Îl sărută cu sete pe bot, pe ochi şi pe frunte,
Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghiere.

Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară,
Îi scoaseră cordeaua, smulgându-i clopoţelul.
Doar Iuda-nţepenise, holbat, năuc pe scară
Privind sărutul tainic ce osândise mielul.