paşi spre lumină

 

Neîncălecații cai
Caii nestruniți vreodată
Caii nedați la porci
Și neamenințați de tractoare
Caii nepângăriți
De cuiul răstignitor
Al potcoavei,
Neumiliții cai
De biciul stăpânirii
Neblestemați
De vorba lor aspră
Caii neînrobiți frâului
Și neîmpovărați
La căruța nimănui
Caii
Caii liberi
Ei vin uneori
Dimineața în zori
Să-mi mănânce
Flămâzi de stele
Iepe, armăsari și mânji
Jăraticul viselor mele.

Ei mă făcură să-nțeleg
De ce Tu, Doamne
Domnul oricărui har
Intrași în cetatea prea sfântă
Călare pe măgar.

Papa Francis, modest și smerit, a schimbat și luxosul papamobil al precedesorului. Iată noul vehicol, cu un măgar putere, pregătit pentru Florii.

Cu părul despletit
ca Absalom
în oglinda tremurătoare
a apei
se admiră tăcute
sălciile.
Și nu e nicio prihană
în sfânta lor mândrie
cu care-și piaptănă
podoaba
cu degete de vât.

N-am înțeles niciodată
de ce li se spune
sălcii plângătoare,
când înfrât
de neputința
de-a le spune
cât de frumoase sunt
cel ce plânge
eu sunt.

Din volumul: Semnătura iubirii – de Petru Lascău

 

După discuția de ieri seară, Neluțu mă cam ocolește. Știe el bine de ce.

Până acum i-am cam lăsat pe copii să înțeleagă că nu prea le am cu computerele. De altfel nici nu am prea mult timp să stau la computer. Am însă un iPad de la unchiul Mihai din America. Ca să nu pună copiii cotul și pe ăsta, îl țin ïn geantă și-l iau cu mine la serviciu și la biserică. În pauza de prânz mănânc repede sendviciul pus de Veta și mai urmăresc și eu știrile și citesc câteva bloguri.

Recent, am început să-i urmăresc pe copiii mei ce scriu și ce postează pe Facebook. Mi-a atras atenția fratele Gheorghe, pastorul de la frații baptiști, vecinul nostru de la parter, că s-a plâns într-o dimineață, când mergeam la tramvai, că a văzut pe Facebook câteva fete din biserica lor, care au pus niște poze în care erau cam dezbrăcate.

Am vizitat contul lui Neluțu și i-am cerut prietenia, cred că ați ghicit, sub un pseudonim. M-am bucurat că m-a acceptat imediat.

Supriză mea a fost să-l văd pe Neluțu al meu, în costum de baie cu trei fete și ele în costume de baie destul de sumare. Le ținea pe două dintre ele de după gât și avea gura până la urechi într-un zâmbet rar văzut la el. Poza ca poza, dar comentariile „prietenilor” lui de pe Facebook, m-au umplut de groază. Câțiva băieți, din care vreo doi de la noi de la biserică comentau foarte curajoși la formele anatomice ale „gagicelor” cum le numeam ei pe fete. Unul îl invidia nevoie mare pe Neluțu pentru succesul lui la femei, și-l întreba deschis cu câte se culcase. Acum, eu nu pot reproduce aici modul în care formulase el întrebarea, că eu nu folosesc un astfel de limbaj.

Neluțu s-a făcut că e tare ocupat în camera lui, că are de învățat, de făcut teme, etc. Știam eu că voia să scape de discuția promisă aseară.

Veta i-a chemat pe copii la cină, așa că Neluțu n-avu încotro și ieși din ascunzătoare. Îmi ocolea privirile și se uita mereu la maică-sa să vadă dacă și ea știa ceva.

Draga de Veta nu știa nimic. N-o necăjesc eu cu probleme pe care le pot rezolva singur.

După ce am servit o mâmăligă cu lapte acru și brânză aduse de unchiul Vasile de la țară, l-am rugat pe Neluțu să vină cu mine jos, să mă ajute să facem o pană pe care o aveam la roata de rezervă a mașinii. A venit bucuros că n-am să-l confrunt de față cu maică-sa și surorile sale.

Am început discuția din lift. L-am întrebat cine sunt fetele din poză și cu ce ocazie se pozase ele. Mi-a explicat că erau trei colege de clasă, adevărat că erau nepocăite, și că poza a fost făcută în excursia de astă-vară în care au fost cu clasa lor la munte. Fetele se agățaseră de el. M-a asigurat că nu are nicio legătură sentimentală cu niciuna din ele

„Bine, bine, măi Neluțule, dar tu nu știi că Facebook-ul este un spațiu public și că o poză ca aceasta te poate compromite? Ce ți-a venit s-o pui acolo?”

„Nu eu am pus-o, tati, ci una din fete. Cum o șterg o postează altcineva. A ajus la toți cei 200 de prieteni pe care-i am și acum nu mai scap de ea.”

I-am adus aminte de comentariile vulgare ale prietenilor săi. A roșit de rușine. Mi-a spus că așa vorbesc colegii lui la școală, ba chiar și unii profesori înjură mereu.

Am avut o discuție lungă cu Neluțu despre pericolele lumii virtuale, despre pornografie, despre limbajul obscen care se proliferează prin aceste situri de media socială. A fost de acord cu mine că ar trebui să-și aleagă prietenii din această lume virtuală mult mai atent și să-i blocheze pe aceia din ei care întrebuințează cuvinte și imagini ofensatoare.

Cred că am avut un timp bun de discuție cu fiul meu și schimbările le voi urmări în următoarele zile.

„Tati, am două întrebări. Mama știe de chestia asta?” L-am asigurat că n-am discutat cu ea niciun cuvințel. Numai să nu știe din alte surse, cum ar fi Flory, de exemplu. Flory nu putea să spună lu’ Veta, că avea și ea bubele ei pe Facebook. Neluțu încheiase un tratat cu ea pe această temă. Știam și eu de becul pe care călcase fata mea mai mare, dar m-am făcut că nu știu mai multe. O să am eu o vorbă și cu Flory.

„Apoi, a continuat feciorașul meu, de unde știi dumneata de poza aia de pe Facebook?”

I-am spus de iPadul meu și l-am întrebat dacă are cumva un prieten pe Facebook cu numele de „Ghedeon”. Avea, dar nu știa cine este.

„Ei bine, Neluțule, eu sunt Ghedeon!”

După ce am ieșit din lift, Neluțu se uita la mine ca după o vedenie cu îngeri. Puteam citi spaimă în privirile sale, dar și respect și dragoste.

Nu toți evreii l-au întâmpinat cu osanale pe președintele nostru.
Pe unele ziduri erau plângerile evreilor.

 

Suntem nu numai chip şi asemănare divină, dar Christos ne-a dăruit slava Sa, gloria primită de El Însuși de la Tatăl. “Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu…” (Ioan 17:22). Am devenit astfel purtătorii slavei lui Dumnezeu, cinste oferită nouă de Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos. Pe faţa oricărui semen de-al meu străluceşte nu numai chipul Creatorului, dar şi slava Fiului Său.

Ca fiinţe umane suntem mai preţioase decât toate instituţiile, fie şi ele de origine divină. Sabatul, sărbăturile şi legile Vechiului Aşezământ nu L-au făcut pe Isus să inverseze ordinea priorităţilor. A fost mereu acuzat că vindecă pe bolnavi în ziua Sabatului, că nu respectă datinile bătrânilor, tocmai că pentru El, omul, fiinţa aflată în nevoie, era mai de preţ decât legile sau tradiţiile.

Poate că niciun act divin, nici cel al creaţiei, nu poate sta alături de jertfa de la cruce, prin care Dumnezeu a demonstrat nu numai iubirea de fiinţa umană, dar implicit a spus universului întreg, ce mare preţ avem în ochii Săi. Suntem atât de valoroşi pentru El, că singurul Fiu al lui Dumnezeu a considerat că merită să moară pentru răscumpărarea noastră. Sunt convins că dacă ar fi existat doar o singură fiinţă în lumea aceasta, Isus ar fi venit să moară în locul ei. Dacă fiinţa aceea ai fi fost tu, ar fi făcut-o pentru tine. Pentru că ai preţ în ochii Lui.

Apostolul Pavel prezintă fiinţa umană ca templul lui Dumnezeu, al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6:19-20). Dumnezeu locuieşte în noi. El n-are orice casă. Suntem valoroşi prin Cel ce ne deţine ca locuinţă a Sa.

Acestea sunt câteva din pietrele de temelie pentru o teologie a valorii umane. Cu cât ne vom adânci în cunoaşterea lor, în sondarea implicaţiilor lor  în viaţa de toate zilele, vom descoperi că ea, o asemenea teologie, ne va afecta întregul evantai al relaţiilor noastre. Văzând chipul şi slava lui Dumnezeu pe feţele celor ce le predicăm Evanghelia, nu-i vom mai ofensa prin judecată aspră, nu-i vom mai privi de sus ca pe o turmă ignorantă ce trebuie educată prin cunoştinţele dobândite de noi. Nu-i vom mai umili cu titlurile noastre, cu elocvenţa sau stilul voit alambicat pentru a impresiona. Văzând în fiecare valoarea divină, vom sluji cu bucurie unor fiinţe asemenea nouă. Vom considera un privilegiu să le putem fi de folos, pentru că raportul la această veşnică şi inestimabilă valoare conferită nouă prin creaţie şi prin jertfa lui Christos, diferenţele date de cunoştinţe sau slujbe sunt absolut nesemnificative.

Scriu aceste rânduri cu convingerea că eliberarea va veni numai în măsura în care vom realiza că valoarea noastră nu ne este dată de notele primite la şcoală, nu ne este dată de numărul de zerouri din cifrele înscrise pe cecul salariului lunar, nu de scaunul (fie el şi episcopal) pe care stăm, nu de realizările sau performanţele noastre, nu de sexul sau vârsta pe care o avem, nu de diplomele sau funcţiile pe care le ocupăm în piramida socială, ci ea ne este dată prin creaţie de Însusi Dumnezeu, de jertfa fără cusur a Mielului lui Dumnezeu – Isus Christos. Preţios în ochii cerului, conştient de valoarea mea în Christos, pot îndura uşor dispreţul celor ce nu văd în mine decât carne de tun, sau rodul întâmplării oarbe. Pot rămânea demn în mijlocul bătăilor de joc, în biciuire şi răstignire. Pot vedea chipul lui Dumnezeu strălucind încă pe chipul călăilor mei. O asemenea gândire oferă suport iubirii duşmanilor. Este motivaţia efortului misionar.

Lipsa de apreciere, de dragoste, de întelegere dintre noi, îsi are de cele mai multe ori sursa într-o vedere eronată, lumească şi nebiblică asupra valorii umane. Trebuie să încetăm să ne vedem unii pe alţii prin ochelarii dolarilor ce-i deţinem, ai talentelor şi realizărilor, şi să ne vedem prin ochii lui Christos.

Cât valorezi? Ai valoarea chipului lui Dumnezeu. Eşti cântărit cu greutatea slavei lui Christos. Eşti atât de important încât El a murit pentru tine. Ai valoarea Templului în care locuieşte Duhul Lui cel Sfânt. Nu te vinde pentru nimic mai prejos acestor valori. Nu evalua pe nimeni sub preţul lui. Devalorizând pe altul, te devalorizezi pe tine însuți şi pe Creatorul tuturora.

 

Valoarea femeii în societate a cunoscut şi ea de-alungul istoriei, tragedia întregii fiinţe umane. Obiect al plăcerilor şi al exploatării, femeia a traversat timpul considerată de toate popoarele lumii, fiinţă inferioară bărbatului. În China era considerată “ogorul războinicilor”, bună doar la aducerea pe lume a luptătorilor. Când un astfel de luptător se năştea, cadoul era din ordinul zecilor de mii. Când se năştea însă o fetiţă, darul nu trecea de limita miei. La popoarele musulmane, mărturia unui bărbat la tribunal poate fi egală doar de mărturia a două femei, iar Coranul le promite femeilor viaţa veşnică, unde li se va da onoarea să fie slujnicile bărbaţilor.

Nici evreii n-au avut întotdeauna o apreciere a valorii femeii. Exista printre evrei o sectă a “evreilor cu vânătăi”, numiţi astfel pentru că atunci când vedeau o femeie, închideau ochii. Vânătăile rezultau din întâlniri neprevăzute cu copaci sau ziduri care din întâmplare stăteau în calea acestor vajnici puritani ai privirii.

Nici creştinismul nu s-a eliberat uşor de racila unei asemenea evaluări a femeii. Tertulian, de exemplu, scria că femeia este cauza tuturor relelor din lume. Chrisostom le considera pe femei “ispite naturale”, iar Toma d’Aquino le considera “deviaţii” de la normal, ele nefiind altceva decât “nişte bărbaţi mutilaţi”.

Cineva a avut curiozitatea să analizeze poveştile fraţilor Grim, contabilizând calităţile negative acordate personajelor din aceste basme. A constatat că pentru fiecare 6 trăsături negative bărbăteşti, corespund 52 atribuite femeilor. Se pare că eroii negativi ai poveştilor, cu care se hrănesc generaţii întregi de copii, sunt personaje feminine de la vrăjitoare, la mame vitrege şi zgripţuroaice. Să ne mai mirăm că preconcepţia continuă?

O altă categorie nedreptăţită de evaluarea noastră este cea a tinerei generaţii. Copilul este considerat o fiinţă în devenire. Nu o fiinţă pur şi simplu. Care dintre noi accordăm atenţie şi importanţă adolescentului, fiinţei flegmatice, mestecând veşnic gumă, visător, lipsit de realism, îndrăgostit de cele mai multe ori de iluzii, neatent şi deranjant prin interminabile capricii. O pacoste şi o sursă de insomnii. O permanentă îngrijorare şi sămânţă de scandal. O vârstă şi nu o fiinţă. Un transit şi nu o permanenţă. Mark Twain sugera părinţilor să-i introducă într-un butoi şi să-i hrănească prin gaura butoiului. La vîrsta de 16 ani sfătuia pe aceleaşi victimne, să bată bine cepul butoiului.

Dar ce spuneţi de Iosif, David, Daniel, Şadrac, Meşac, Abed-Nego, Maria – mama Domnului, Timotei? Ce spuneţi de adolescenţii prin care Dumnezeu a făcut fapte mari în istorie? Cum a putut Dumnezeu să vadă asemenea valori în ei? Nu cred că trebuie să mergem mai departe. Suntem convinşi că este necesar să revenim la Scripturi şi să recuperăm o teologie biblică a valorii umane pe care am pierdut-o printre filozofiile şi influenţele tradiţiilor păgâne care domină societatea în care trăim. Vom descoperi care este adevărata valoare a fiinţei umane, numai în clipa când vom începe să ne vedem aşa cum ne vede Creatorul nostru

Nu putem să începem să construim o teologie a valorii umane fără să pornim de la faptul că fiinţa umană este o creaţie divină (Genesa 1:26-28), creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul Creatorului ne-a fost dat prin creaţie. Căderea a distorsionat acest chip dar nu l-a distrus. Prin salvarea acordată de Mântuitorul, chipul lui Dumnezeu a fost reînoit, prin sfinţire a fost restaurat şi prin glorificarea noastră finală, acest chip va avea slava de la începutul creaţiei. Valoarea noastră ca fiinţe ne este dată prin creaţie. Purtăm chipul Creatorului nostru. Nu suntem rodul unei întâmplari. Suntem o operă. Valoarea ne este dată de numele Celui ce ne-a creat, aşa cum valoarea unui tablou este conferită de numele artistului.

Dacă aţi avut vreodata îndoieli de valoarea cuiva, vă sfătuiesc să citiţi Psalmul 8. “Ce este omul, ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai facut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cinste” (v. 4-5).

(Va urma)