paşi spre lumină

Când ne căsătorim credem că avem multe puncte în comun. Descoperim apoi că suntem foarte diferiţi totuşi unul de altul. Nu e de mirare că un autor spunea că „Bărbaţii vin de pe Marte – femeile de pe Venus.”

Ceele mai grave erori pe care bărbații le fac față de soțiile lor pornesc de la prezunția falsă că soţia este la fel ca noi, un alt bărbat care poartă fustă. Expresia din Scripturi: „Carne din carnea mea, os din oasele mele” – nu înseamnă „asemenea mie”.

În urma unui sondaj de opine în rândul femeilor căsătorite s-a întocmit o listă de greșeli grave pe care bărbații n-ar trebui să le comită niciodată față de soțiile lor.

Pe parcursul câtorva postări voi încerca să prezint pe scurt aceste greșeli care pot produce pagube serioase în relațiile de familie. Să încercăm să le evităm spre binele familiiei noastre, cu toate că se spune că „bărbaţii nu fac de două ori aceeaşi greşeală – o fac de trei, patru, cinci… zece ori…”  Dar să începem cu prima:

1. Când soţia îți împărtășește o problemă nu-i spune cum s-o rezolve,            înainte ca ea să termine de vorbit!

Femeile au nevoie să vorbească – mai mult ca bărbaţii. De aceea vorbim de „limbă maternă” nu paternă. În medie o femeie folosește cca 40.000 de cuvinte pe zi, de 2 ori mai multe decât un bărbat. Când o soție dă peste o problemă ea are nevoie să vorbească despre ea. Ea gândeşte astfel:  „Trebuie să discut cu soţul meu toate detaliile acestei probleme”. Nevoia ei cea mai mare este împărtășirea problemei cu soţul ei.

Faţă în faţă cu o problemă, bărbatul gândeşte astfel: „Trebuie găsită imediat o soluţie acestei probleme.” Dumnezeu a făcut bărbaţii ca rezolvatori de probleme. Problema cea mai mare a bărbaţilor nu sunt femeile lor ci ei înșiși.

În probleme, femeile au nevoie de empatie, de atenţia neîmpărţită a soţilor lor. Aceștia nu trebuie să facă și să spună nimic ci să asculte. Când un soț știe să asculte necazul soției sale, el spune cu aceasta: „Te iubesc! Vreau să te înteleg! Sunt aici să te ajut!”

Cel mai bun lucru este să încetezi orice activitate (închide TV-ul, ziarul, cartea, telefonul, computerul etc…). Fii ochi şi urechi! Taci! Mai bine oftează şi aprobă. Dă semne că înțelegi şi că îți pasă. Încearcă să simţi cu ea. Las-o să termine povestea. Până la capăt. Nu întrerupe! Nu oferi soluții. Ea are nevoie de empatia ta și nu de soluțiile tale.

O ilustrație la cele de mai sus:

Neluțu și Viorica – doi copii vecini – stăteau pe prispa casei. Viorica întrebă:
– Neluțu, crezi că am ochi frumoși?
– Îhî! – răspunse Neluțu vădit indiferent.
După câteva momente, Viorica întrebă din nou:
– Crezi că părul meu este atractiv?
Neluțu răspunse din nou cu un „Îhî!”
După o vreme:
– Neluțu, așa-i că sunt frumoasă?
Neluțu răspunse roșidu-se puțin:
– Îhî!
– O, Neluțule mi-ai spus cele mai minunate cuvinte din viața mea! –  zise Viorica plină de bucurie.

Pentru vizionare faceți click pe imaginea de mai sus.

Unul dintre comentatorii blogului meu mi-a făcut următoarea provocare:

@Petru Lascau, aș vrea să elaborați puțin versetul din Efeseni  6:4 într-un alt post când aveți timp. Eu sunt și părinte și copil, trăind între părinti tradiționali români și cu copii crescuți în cultura americană. Eu mulțumesc lui Dumnezeu pentru părinții care au înțeles acest verset, dar vădîin jurul meu o mare lipsă de părinti duhovnicești.
“Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului.”

Am găsit câteva motive pentru care unii copiii sunt provocați mereu la mânie de către părinții lor.

Copilul este înărâtat la mânie atunci când părintele lui (mama sau tata) comit următoarele:

1. Părintele expune constant în fața copilului modelul unui om mânios
2. Lipsa aromoniei din căsnicia ta
3. Disciplinarea se face mereu la mânie
4. Inconsecvența în disciplină
5. Standarde duble în aplicarea disciplinei
6. Nu admiți niciodată că ai greșit
7. Cauți mereu greșeli la copil
8. Anulezi regulile stabilite de Dumnezeu prin regulile tale
9. Când nu asculți partea lui de poveste
10.  Când îl compari mereu cu alții
11. Când nu-ți faci timp să vorbești cu el
12. Când nu-l lauzi și apreciezi pentru reușite
13. Când nu te ții de promisiuni
14. Când îl mustri sau pedepsești în fața altora
15. Prin acordarea de prea multă libertate
16. Prin faptul că ești prea strict
17. Când faci glume pe seama lui
18. Când îl abuzezi fizic

 

Sunt sigur că există și alte motove care duc la întărâtarea la mânie a copiiilor noștri. Probabil că unii dintre cititori ne vor ajuta să completăm lista de mai sus.

Îl schimbăm noi pe el sau ne schimbă el pe noi?

“Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Luca 4:4).

“Dacă umbli după lumea cealată o vei primi și pe aceasta. Dacă umbli numai după lumea aceasta le vei pierde pe amândouă”.  –  C. S. Leiws

Cuvintele Domnului Isus au fost rostite ispititorului, atunci când acesta l-a ademenit cu ispita transformării pietrelor în pâine. După patruzeci de zile de post, Domnul n-a cedat ispitei transformânt pietrele Iudeii în pâine pentru Sine. Comunica Satanei că omul n-a fost creat doar să funcționeze pe baza alimentelor pe care le consumă, ci Creatorul lui l-a înzestrat cu capacitatea de a trăi prin Cuvintele care ies din gura Sa. Cuvântul lui Dumnezeu este viață. Viață din belșug. Ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu dă viață veșnică.

Goana noastră zilnică după lucrurile materiale, în special după hrana de fiecare zi, ne este sursa îngrijorărilor și capcană periculoasă. Capcană pentru că începem să credem ideea strecurată de filozofia Satanei că doar pâinea, hrana zilnică, ne este suficientă și necesară pentru viață. De aceea efortul zilnic ne reduce orizontul la câștigarea ei. Cu cât avem mai multe rezerve ne simțim mai în siguranță. Când rezervele scad, crește îngrijorarea.

Sf. Augustin a spus: “O, Dumnezeule, Tu ne-ai făcut pentru Tine Însuți, și de aceea sufletele noastre nu-și află liniștea până ce nu se odihnesc în Tine”.

Înconjurați de lucrurile materiale în această societate de consumerism totalitarist, ne găsim tot mai greu timp să ne hrănim sufletele din Cuvântul lui Dumnezeu. Unul din motivele acestor mici eseuri este tocmai dorința mea de a aloca timp meditației asupra acestui Cuvânt, timp de hrană duhovnicească pentru sufletul meu înfometat.

Se pare că pe măsură ce ne îmbogățim materialicește, sărăcim spiritual. Ce este de fapt un om bogat? Henry David Thoreau a spus că omul este bogat proporțional cu numărul lucrurilor pe care își permite să le abandoneze. Cu alte cuvinte, de câți bani are nevoie un bogat ca să fie fericit? Un pic mai mulți. Datorită acestui motiv “Masele omenirii își conduc viețile într-o disperare tăcută”, a continuat el.

Cunoscându-ne căutarea disperată a pâinii, Domnul ne-a învățat s-o cerem zilnic de la Dumnezeu: “Pâinea noastră cea de fiecare zi, dăne-o nouă astăzi”. Ironic, unii din traducătorii Bibliei în limba noastră au formulat un pic diferit: “Pâinea noastră cea de toate zilele…”  spun ei, sugerind mai degrabă dorința noastră acerbă de-a rezolva într-o singură rugăciune și într-o singură zi pâinea pentru tot restul zilelor noastre. Spiritul unei asemenea traduceri se grefează bine peste aspirația noastră absurdă de a deveni “independenți financiar”, cu pâinea asigurată pentru tot restul vieții. Unii mai credem că este posibil. Poate de aceea credem că este posibil să ne sigurăm odată pentru totdeauna și Cuvântul, pâinea duhovnicească a sufletului, într-o deșartă aspirație de independență față de munca istovitoare și constantă a consumării Lui zilnice.

“Omul va trăi… cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnmezeu”. Nu numai cu pâine.

Parafrazând-ul pe Lewis aș putea spune: “Cine caută pâinea Cuvântului lui Dumnezeu, va avea și pâinea aceasta de aici și acum. Cine umbă numai după pâinea aceasta le

A încercat bietul om de toate. Peștii parcă erau vorbiți. Ca să-i facă în ciudă refuzau orice meniu. După ce a trudit toată ziua și n-a prins nimic, pescarul dezamăgit s-a oprit pe la magazinul de pește. Că doar n-o să meargă el cu mâna goală acasă la nevastă! Să se facă de râs?

A ales trei dintre cei mai mari pești pe care-i vindea magazinul. După ce peștii au fost cântăriți și omul a plătit ce se cuvenea, i-a cerut vânzătorului:

– Te rog să-i arunci, așa unul câte unul și eu îi voi prinde. Oi fi eu un pescar nepriceput, dar mincinos nu-s! Vreau să-i pot spune nevestei că i-am prins.

Mă gândeam așa la unele „adevăruri” pe care le rostim cu destul de multă ușurință. Știți la ce mă refer, nu? La jumătățile acelea de adevăr care sunt minciuni întregi!

Mai demult li se spunea acestor „pescari” altfel. Farisei.

“Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi curățiți partea de dinafară a paharului și a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire și de necumpătare. Fariseu orb! Curăță mai întâi partea din lăuntru a paharului și a blidului, pentru ca și partea de dinafară să fie curată.” (Matei 23:25-26)

Poate că ceea ce definește cel mai bine pe fariseu este tocmai interesul său exagerat pentru fațadă. Pentru aparențe. Ceea ce văd alții devine pentru fariseu mult mai important decât ceea ce vede el, sau Dumnezeu în viața sa. Domnul Isus condamnă într-un limbaj figurativ, acest interes bolnav pentru partea de dinafară a paharului și a blidului, cu referințe sigure la tradiția evreului de a se spăla mereu, prin spălăturile sale rituale. Grija pentru curățenia trupului său este pusă în contrast cu neglijența curățirii sale interioare. Pline de “răpire și necumpătare”, sufletele fariseilor miroase urât în contrast cu trupul lor spălat în zecile de băi rituale. Dar, ce contează! Sufletul nu-l vede nimeni. Nimeni nu te apreciază pentru sufletul tău. Așa cum nimeni nu laudă o construcție pentru fundația ei, ci pentru zugrăveli, oamenii sunt interesați în ambalajul nostru. În felul cum arătăm. Suntem acceptați sau promovați mai degrabă după aspectul nostru exterior. Boală veche. De când lumea.

Pentru fariseu grija numărul unu este fațada clădirii.

“Te rog să-mi proiectezi o casă, dar să aibă o fațadă, ca atunci când trec oamenii pe lângă ea, să rămână cu gura căscată. Nu mă interesează cum este pe dinăuntru!”,  mi-a spus
într-una din zile un ofițer superior în unitatea căruia îmi făceam stagiul militar. Știindu-mă inginer constructor, dorea să se folosească de munca mea gratuită, răsplătită cu câte un concediu sau o învoire. Dorea un proiect de casă “ca să rupă gura tuturor”, să folosesc cuvintele lui. Nu-l interesa cum arată pe dinăuntru. El construia casa pentru trecători și nu pentru sine și familia sa. Nu se gândea la confortul său și al copiiilor săi, ci la impresia pe care trebuia s-o lase fațada casei sale trecătorului de pe stradă. Asemenea, fariseul se gândește la impresiile altora despre sine, mult mai mult decât la devărul știut de el. Impresia contează. Efortul său este deci să creeze impresie. Nu este important cum este el, ci important este ceea ce crede lumea că este el. Nu trebuie să fii sfânt, ci lumea să creadă că ești sfânt. Nu trebuie să fii bun, ci lumea să creadă că ești bun. Nu trebuie să fii cinstit, ci lumea să creadă că ești cinstit. Adăugați vă rog, toate virtuțile pe care le cunoașteți. Nu trebuie să aveți nici una de fapt, ci important este, ca oamenii din jur să creadă că le aveți. De aceea fariseul – ca propaganda comunistă – se concentrează la crearea imaginii publice a personalității sale. Alege cu grijă modul cum se îmbracă, modul cum vorbește și ceea ce spune, felul de a se purta în societate. Totul este regizat cu griză pentru a se potrivi proiecției pe care dorește s-o lanseze în mintea celor din jur.

Maeștri în păstrarea aparențelor, fariseii se supără nespus de mult dacă cineva atentează la fațada lor, la imaginea lor dinafară. Dacă omul cinstit nu se agită prea mult dacă cineva îl bănuiește de necinste, el lăsând ca timpul să dovedească contrariul; fariseul în schimb este foc și pară. Dacă imaginea sa a suferit vre-o deformare din partea altora este gata să lupte pe viață și pe moarte pentru restabilirea ei.

Creștinul autentic se bucură când oamenii spun tot felul de lucruri rele și neadevărate despre el (Matei 5:11), în primul rând pentru că ele nu sunt adevărate și apoi, pentru că suferind hula pe nedrept, el va fi răsplătit de Dumnezeu. Fariseul, în schimb este cel mai nefericit om de pe pământ când cineva atentează la imaginea sa. Cineva demolează fațada sa impunătoare. El știe bine că dincolo de ea nu mai este nimic atrăgător. Înăuntru nu este decât “răpire și necumpătare”. Mizeria sa interioară. S-a temut o viață întreagă că ea va fi descoperită. A muncit asiduu ca s-o ascundă în dosul unei reputații de decor, în spatele unor aparențe bine aranjate. Iată că acum se ruinează decorul fals. Lumea va vedea că dincolo de strălucitoarea fațadă nu sunt decât proptelele unui decor de teatru desuet.

De obicei cele mai multe din cazurile de schizofrenie se petrec în rândurile fariseilor. Nu întâmplător Domnul le spune “nebuni și orbi”. Nebunia schizofreniei se pare că survine atunci când fariseul își scindează personalitatea în ceea ce este el de fapt, pe care nu poate s-o accepte, și ceea ce dorește el să proiecteze în afară pentru percepția publică. Pe măsură ce mizeria sa interioară crește, fariseul muncește mai abitir la confecționarea și vopsirea fațadei, la spălarea paharului și a blidului pe dinafară. Frica sa de a nu fi descoperit cu falsul acesta îl va conduce cu timpul la schizofrenie paranoică.

Soluția Domnului nu este alta decât cea a pocăinței. Soluția spălării interioare prin sângele lui Christos și prin lacrima pocăinței. Sufletul, odată spălat de vina păcatelor noastre ne va conduce la curățirea imaginii de sine și apoi la limpezirea imaginii noastre publice. Ea nu mai este atât de importantă acum, când știm cine suntem, când avem bucuria că am fost spălați și acceptați de Dumnezeu. Nu mai avem atunci dificultăți de a ne accepta pe noi înșine așa cum suntem. Nu ne mai preocupă ceea ce cred oamenii despre noi. Noi știm cine suntem și Dumnezeu ne cunoaște. Nedreptatea tratamentului altora, chiar dureroasă, poate fi iertată mult mai ușor.

Ferice de cei cu inima curată. Și fața lor se va curăți.

Supărarea fariseilor iubitori de fațade pe Domnul nostru Isus Christos era că El vedea dincolo de spoiala lor religioasă. Erau deranjați că El le citea gândurile. Erau înebuniți de furie pentru că le demasca răutatea interiorului, și-l expunea publicului. Nu puteau suporta faptul că în prezența Lui măștile lor religioase nu le mai foloseau la nimic. Și munciseră o viață întreagă să le construiască! Isus nu era câtuși de puțin impresionat de varul de pe mormântul lor. În prezența Sa știau că sunt morți. Niște morți furioși.

Din „Memoriile lui Eutih – Portrete de farisei”

Marți, 5 iulie s-a abătut peste orașul Phoenix o furtună de nisip. Evenimentul a fost filmat și difuzat apoi de multe agenții de știri din lume. Pentru cei care doriți să vedeți furtuna filmată în diferite momente ale ei, faceți click pe imaginea de mai jos.