paşi spre lumină

Ieri, l-am întâlnit din nou pe fratele Gheorghe, pastorul de la frații baptiști, vecinul meu. De data asta l-am găsit adăpostindu-se de ploaie în stația de tramvai. Mi-a făcut și mie loc lângă el, sub acoperișul acela de sticlă, la care tare s-au mai zgârcit edilii orașului nostru. Tramvaiul întârzâia. Ca de obicei. Mai ales când plouă. Circulă multă lume. Și cei care au de mers doar o stație se dăpostesc de ploaie în tramvai. Așe e pe la noi. Ca la nimeni.

L-am întrebat ce mai face, cum merge biserica? Toate erau bune și la locul lor. După plecarea celorlalți se regrupau, făceau calcule cum să se reorganizeze.

Printre altele mi-a spus că au început să construiască un gard nou la biserică. Cel vechi era deja dărăpănat și pe unele locuri chiar căzuse și se temeau să nu producă accidente.

Nu știu ce să zic, dar așa sunt eu. Mă încearcă așa câteodată un spirit de glumă. Mă gândeam că am să-l înveselesc un pic pe fratele Gheorghe, care arăta cam plouat. Și la propriu și la figurat.

–        De ce faceți gard frate Gheorghe? Să nu vină oamenii la voi, sau să nu plece de la voi?

Om de mare blândețe și caracter, fratele Gheorghe a oftat profund, și mi-a zis că e o întrebare bună, la care o să mediteaze azi toată ziua.

Mi-a părut rău că i-am dat subiect de meditație. Mă tem să nu se fi supărat pe mine.

La lucru, am început și eu să meditez. Eu meditez fluierând. Lucrez, mă gândesc la ceva și fluer o cântare care-mi stă în suflet în vremea aceea. Norocul  meu cu gălăgia din hala de producție, că nu deranjez pe nimeni. Aparatul meu de sudură nu face mare gălăgie, dar face și el ceva. Lumea nu prea se apropie de flacăra sudurii, așa că am liniște și pace. Pot fluiera cât vreau.

Mă gândeam, așa fluerând, că asta fac gardurile. De orice soi or fi ele. De beton, cărămizi, piatră, sârmâ ghimpată, granițe, tradiții, obiceiuri, regulamente, statute, declarații de credință, culte, denominații, biserici, parohii… Toate ne îngrădesc. Ne leagă de un teritoriu. Îl păzim cu gardul. Noi nu mergem la ei, ei nu vin la noi… Devenim tot mai singuri și ne asediem de bunăvoie. Ne lăudăm din spatele lui că gardul nostru e mai mare și mai bun decât al altora. Și reușim uneori să-l facem cât Zidul Berlinului.

De ce o fi spus oare Domnul să mergem în toată lumea? În condițiile de acum, porunca cheamă la o cursă de sărit garduri.

Vă ofer azi, la început de săptămână, o lectură specială din cartea: „La picioarele Mântuitorului” – Scurte meditații pentru preoți, Volumul I.
Cartea este „o prelucrare pentru clerul ortodox român, după scrierea lui Anton Huonder”, de profesorul Liceului Ortodox Român, „Andrei Șaguna” din Brașov, IOAN MOȘOIU. (Tiparul Tipografiei Arhidiecezane – Sibiu 1927).
Cu toate că Anton Huonder era un preot și scriitor catolic, profesorul Moșoiu traduce și prelucrează (probabil adaptează cultural și teologic) lucrarea autorului german în beneficiul preoților otodocși din România.

Am ales un fragment intitulat: „Botezul învățăceilor – Invidia clericalis, pe care vi-l oferim spre meditație și comantarii.

Ți-ascult inima cântând mereu
Pe creanga sufletului meu
Mă chemi prin notele-ți fugare
Spre albastrul cer și soare
Spre lunci de dor
Și sălcii plângătoare
Mă subțiez în firul de zefir
Spre spații de lumină-nobilată
Pe unde n-am mai fost vreodată
În sfere fără de contur
Scăldate-n veșnicul azur
Unde zgura-mi piere-n intersecții
De zone cu mistere-adânci.

Lumină
Lină
Care vine de oriunde
Se cerne albă și suavă
Te lasă fără umbre
În albe sfinte transparențe
E pace ca pe ape-nlăcrimate
De soare în sfintele apusuri
Și sunt vecin cu nemurirea
Cu taina nerostită în cuvinte
Că aș putea atinge veșnicia
Pânza ei sublimă și cuminte
De n-aș avea privirea ațintită
Spre palma ei
De cuie pironită.

Asociem locurile cu oamenii. Dacă aud de Australia, mă gândesc automat la Nelu, fratele meu, mai tânăr cu 15, care locuiește în Melbourne. Dacă aud Indiana, mă gândesc la sora mea, Zeni. Dacă spune cineva ceva de Pâncota, mă gândesc la tata și la George, fratele meu. Dacă spune cineva ceva de Oradea, mă gândesc imediat la foarte mulți prieteni și frați pe care-i am acolo.

Orașele și satele unde nu cunoști pe nimeni, sunt parcă pustii și ostile. Chiar dacă le-ai vizitat cândva, imaginile, nelegate de o ființă dragă, se topesc încet în ceața amintirilor. Când ai pe cineva acolo, lucrurile se schimbă radical. Peisajul se personifică, se legă de cineva cunoscut și devine parte din lumea ta interioară.

Pentru Avraam, Sodoma însemna Lot. Nu știm dacă Avraam a vizitat Sodoma sau nu. Indiferent cum era cetatea aceea de coruptă, pentru harta sentimentală a patriarhului, Sodoma era legată de Lot, nepotul său care locuia acolo. Când averile i-au despărțit și Lot a ales Sodoma, Avraam a rămas cu Iehova, cutreerând dealurile Canaanului pe care-l vor moșteni urmașii lui. Departe, în vale era Sodoma. Și Sodoma însemna Lot.

Dar a venit vestea îngrozitoare. Dumnezeu va șterge de pe fața pământului cetățile câmpiei dedate desfâului sodomiei. Pentru Avraam, vestea însemna distrugerea lui Lot.

Avraam, prietenul lui Dumnezeu, a pornit una dintre cele mai îndrăznețe negocieri cu divinitatea. Dumnezeu nu putea pedepsi pe cel bun împreună cu cei răi. Deși nu este transparent în cuvinte, Avraam se gândea la Lot. Iehova știe și participă la negocieri. Dacă vor fi 50 de oameni buni  nu va arde cu foc și pucioasă cetățile câmpiei, care erau ca grădina lui Dumnezeu. Nici dacă ar lipsi cinci din cei cincizeci.  Avraam insistă și coboară ștacheta la 40. Iehova acceptă propunerea. Patruzeci de oameni buni vor salva cetățile. „Poate că se vor găsi în ea doar treizeci de oameni buni…” Iehova promite că din pricina celor 30 nu va arde cetățile. Dar dacă sunt 20? Dar dacă vor fi doar 10? Iehova promite că cetățile vor fi salvate din pricina celor zece oameni buni.

De ce s-a oprit oare Avraam la zece? De ce n-a mai redus cifrele? Nu mai credea oare în harul divin? Se temea că răbdarea lui Dumnezeu fusese prea încercată de negocierile sale?

De obicei ne oprește din negocierile cu Dumnezeu calculul nostru. Cifrele rațiunii noastre sună cam așa: „Sodoma înseamnă Lot și familia lui. Cu siguranță sunt oameni buni, temători de Dumnezeu. Cele patru fete ale lor (două erau fecioare în casă când au venit îngerii, iar celelalte erau căsătorite și Lot avea gineri – ca să fie gineri și nu ginere, e nevoie de minim doi), în mod sigur au fost căsătorite de Lot cu oameni buni. Deci Lot și soția lui, cele patru fete și patru gineri… fac 10. Or fi având și copii, dar ca să fim siguri, ne putem opri la 10.”

N-au fost zece. Cel puțin două din fetele lui n-au vrut să iasă din Sodoma. Li s-a părut lor și bărbaților că e glumă, așa cum glumă pare vestea că sfârșitul e aproape. Îngerii Domnului i-au scos cu forța din cetate. Domnul îl salva pe Lot la care se gândise Avraam.

La ce cifre se opresc mijlocirile noastre pentru cei dragi? Contând pe cele cunoscute de noi și pe aritmetica noastră sentimentală, s-ar putea să greșim ca părintele tuturor credincioșilor. Calculul nostru adună prea multe necunoscute, merite iluzorii și bunătate aparentă. Numai Dumnezeu știe realitatea. Trebuie să încetăm calcului rațiunii și să îmbrățișăm prin credință, harul  lui Dumnezeu.

Ca să nu moară cel bun împreună cu cel rău, oferta lui Iehova este copleșitoare. Fiul Lui, singurul bun, singurul neîntinat de păcat a murit pentru toți răii din această lume.

În seara aceasta mi-am adus aminte de Pâncota. Acolo e tata, fratele meu, cumnata mea, nepoții, alte rude… La orice cifră s-ar opri mijlocirea mea n-aș putea dormi liniștit noaptea aceasta. Mă tem că, spre dimineață, voi vedea fumul ca al unui cuptor uriaș ridicându-se la orizont…

Dintre toate cifrele m-am oprit la UNU. Mijlocirea mea pentru ai mei se oprește la meritele Unuia singur: Milelul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii.

Să-mi fie cu iertare că iar scriu despre barbă și bărboși. O fi deja o obsesie a mea? Cine mai știe? Barba mea cea de curând lăsată să crească s-a împrietenit cu numele unui pastor tânăr nevoit să-și părăsească lucrarea. Cristian Barbosu mi-a stârnit admirația și compasiunea în același timp, pentru că am trecut și eu pe acolo. Tare mare lucrare are Domnul cu el de s-au stârnit așa de rău forțele iadului împotriva lui!

Bărboși sau nu, majoritatea pastorilor de azi sunt țința împotrivirilor și batjocorilor multora, care țin neaparat să-i bărbierească. Meditând la acest subiect, zilele acestea când am fost bombardat de comentarii la postările pe acest blog, mi-am adus aminte de doi oameni ai lui Dumnezeu din Vechiul așezământ. Ezra și Neemia.

Dumnezeu i-a folosit pe Ezra și Neemia într-un mod extraordinar la proiectele de rezidire ale Ierusalimului și Templului. I-am studiat mai dinaproape anii trecuți, ca lideri, oameni ai rugăciunii, oameni de acțiune. S-au confruntat la rândul lor cu dușmanii lucrării lui Dumnezeu, dar și cu păcatele neamului lor. Modul lor de a conduce a fost diferit unul de al celuilalt, cum suntem și noi oamenii diferiți unul de altul. Nu xistă doi oameni la fel și deci nu veți găsi nici doi pastori identici.

Ar fi tare multe de spus despre ei și am putea învăța de la ei lecții vitale pentru lucrarea în care ne aflăm. Am să punctez doar un aspect, care pentru dezbaterea noastră recentă, cu bărbieri și bărboși, face tare mult sens.

Fiecare din cei doi lideri s-au apucat de smuls bărbi. A venit și pentru ei vremea să îndrepte lucrurile și uneori nu se pot fără o păruială zdravănă. Neemia constată că evreii se căsătoriseră cu femei străine și copiii rezultați din aceste căsătorii nu mai vorbeau limba evreească, ci vorbeau limbile „cutărui sau cutărui popor” (Parcă am mai auzit eu de asemenea lucruri!). S-a necăjit așa de rău că și-a pierdut controlul:  „I-am mustrat și i-am blestemat; am lovit pe unii din ei, le-am smuls părul…” (Neemia 13:25) mărturișește el, cu un fel de rușine și vinovăție.

Când Ezra află aceeași tragedie, evreii se căsătoriseră cu femei străine, reacționează și el la supărare și necaz. Numai că Ezra procedează foarte diferit de Neemia: „Când am auzit lucrul acesta, mi-am sfâșiat hainele și mantaua, mi-am smuls părul din cap și perii din barbă, și am stat jos mâhnit.” (Ezra 9:3).

Se poate vedea, fără prea mare efort, că în fața unor probleme sunt foarte mulți care se înghesuie să smulgă barba altora, pe când sunt tare puțini aceia care sunt gata să-și smulgă părul bărbilor lor în pocăință și rugăciune înaintea lui Dumnezeu.

Am avut, avem și vom avea crize de toate felurile în drumul nostru spre veșnicie. Cum reacționăm la ele? Găsim vinovații și le smulgem bărbile? Sau ne asumăm vinovăția păcatelor care au provocat crizele, pocăindu-ne și smulgându-ne singuri părul bărbilor noastre? Vom ajunge cu toții la smulgerea bărbilor. Ce metodă vom folosi? Neemia sau Ezra?

Sunt aproape fericit acum că mi-am lăsat barbă. Am ce smulge și nu trebuie să apelez la bărbile altora!

Controvesele și disputele recente născute din plecarea de la Metanoia, Arad, a pastorului Cristian Barbosu au fost din nou un exemplu clar de intoleranță și incapacitate de dialog creștin. Acuzații nefondate și nedovedite, calomnii din auzite de la cineva „de încredere”, discreditare și asasinare de caracter… pe scurt o întreagă recuzită de a distruge viața și lucrarea unor oameni.

Se spune că un aventurier american a găsit într-o zi un indian ascultând cu urechea la pământ, în timp ce borborosea: „O căruță cu patru cai, doi negri unul alb și unul galben…” Omul era mai mult decât uimit. Să asculți așa cu urechea la pământ și să ști și culoarea cailor… Nu mai văzuse așa ceva. „Cum poți să ști și culoarea cailor?” a întrebat el uluit. Ridicându-se cu greu de jos, indianul i-a răspuns: „Cum să nu știu? Căruța aceea tocmai a trecut peste mine!”

Am simpatie pentru Cristian Barbosu și oamenii săi, tocmai pentru că acestă căruță a trecut, nu demultă vreme și peste mine. Știu ce înseamnă să fii făcut țăndări și să fii acuzat de câte în lună și în stele. Cei rămași te tratează ca pe o nevastă plecată de la bărbat. I se pun în cârcă toate păcatele posibile într-o disperare de a-și liniști conștiințele cei care au alungat-o.

Timpul va dovedi adevărul și Dumnezeu îi va reabilita pe cei care sufere nevinovați. Cât despre cei vinovați, tot El va aduce lumina judecăților Sale peste viitorul lor. Sunt sigur că El va avea grijă de toate lucrurile.

Altceva mă frământă pe mine acum în lumina acestor evenimente. În cartea lor, „Erasing Hell”, Francis Chan și Preston Sprinkle, mi-au făcut o provocare deosebită. Ce ar fi, ziceau ei, să analizăm toate versetele despre iad din cuvintele Domnului Isus din Evanghelii? O succintă incursiune ne poate pune pe mare îngrijorare. Iată câteva persoane care vor merge în focul iadului, după afirmațiile Mântuitorului:

1. Domnul îi amenință cu iadul pe cei care spun „Nebunule!” fraților lor (Matei 5:22). Oare „ereticule!” nu e mai puțin grav? Faptul că ne afurisim unii pe alții cu jigniri, atacuri la persoană, asasinări de caracter și o facem în spațiu public e mai puțin grav decât epitetul cu pricina? Avem oare circumstanțe atenuante dacă declarăm că „nebunul” nu e fratele nostru? Ne adresăm lui cu „domnule!”. Domnul „eretic”, „cartofor.” Domnul nebun! Este suficient acest driblig să ne scape de focul Gheenei?

2. Isus condamnă la iad pe cei care fac discriminări rasiale și etnice (Matei 8:12), fii împărăției care disprețuiau neamurile și nu voiau să se spurce în părtășia lor. Vom avea oare un tratament mai special dacă-i disprețuim pe „colonialiștii americani”, mai ales după ce am profitat de ajutorul și banii lor?

3. Isus condamnă la plânsul și scrâșnirea dinților pe robul leneș și viclean, care îngroapă talantul. Nelucrarea în slujba săracului, a văduvei și orfanului, a lărgirii granițelor Împărăției lui Dumnezeu nu poate rămâne nepedepsită. Lenea noastră spirituală condamnă la suferințe pe sărac și la pierzare pe păcătos. Cum putem fi eficienți în lucrarea noastră pentru Împărăție când ne mâncăm unii pe alții și ne sabotăm reciproc?

Aș putea continua și cu alte pasaje din Noul Testament. Un lucru este deosebit de clar: Domnul vorbește despre iad celor care nu se poartă bine cu frații lor, oamenii pentru care El a murit pe cruce. Relațiile interumane ne stabilesc veșnicia.

Vă mărturisesc că aceste adevăruri mi-au schimbat modul în care văd acum lumea și pe frații mei. N-am găsit nicăieri că în iad vor merge aceia care n-au reușit să-și însușească o doctrină perfectă. Și ca să fim sinceri, fiecare din noi suntem niște eretici în comparației cu Adevărul divin. Iadul este însă plata celor care, de pe platforma lor eretică, afurisesc ereziile altora. Veșnica poveste cu paiul și bârna.

Cine va merge în iad? Bărboșii sau cei care-i bărbieresc pe uscat?

Zilele trecute am vrut să mă fac papă. Am eșuat pentru că sunt însurat și am barbă. Papii n-au barbă. Barbă vine de la „bărbat” și bărbații se însoară. Papii n-au voie. E o mare ciudățenie pentru mine. Cum poate un papă (fără barbă) să conducă aproape un miliard de oameni când el nu se poate lăsa condus de o singură femeie? Dar asta e. Nu pot fi papă.

Citind comunicatul lui Cristian Bărbosu mi-am dat seama că sunt și eu Bărbos(u). Să vă explic:

În primul rând am barbă, așa cum mă lăudai în rânduri de mai sus. E a doua oară când mi-o las. N-am avut voie până la 60 de ani. Soția a încercat cu mine și varianta asta, după ce s-a convins că bărbații care n-au voie să-și lase barbă, își lasă  burtă. Viziunea aceasta a ei se suprapunea cu o dorință de a mea mai veche și o încercare să mă fac pe placul unora care o purtau de mai mult timp. Mă gândeam eu așa că, având și eu barbă ca dumnealor, mă vor îndrăgi cumva și pe mine. Voiam „încât atârna de mine” (și atârna deja de cca 2 centimetri…) să trăiesc în pace cu toți oamenii. Din nefericire am observat curând că erau mult mai mulți în biserica aceea care voiau să mă bărbierească decât am crezut eu. Așa că am tăiat-o.

Barba mea devenise o corvoadă destul de incomodă, că mi-o dădea doamna la vopsit, destul de des. Argumentul meu că „sunt și așa prea mulți pastori vopsiți”, n-a ținut niciodată. „Unul în plus nu mai contează!” spunea doamna mea categoric și definitiv. „Ori o tai, ori o vopsești!” Am tăiat-o. Era și albă și neagră în același timp. Vă dați seama că nu voia s-o vopsesc albă. Acum mi-a crescut albă. Așa că sunt și eu Bărbos.

În al doilea rând, sunt și eu Bărbos(u) pentru că am trecut și eu pe unde trece acum Cristian. Ca apostolul Pavel în Corint (Fapte 18:6-11) a dat și el peste împotrivitorii și batjocoritorii sinagogilor. Dacă stai să te lupți cu ei devii ca ei. Acolo moare mărturia ta creștină așa cum le-a murit și a lor. De ei nu poți decât să fugi. Nu prea departe. Ca Pavel, trebuie să deschizi o altă biserică undeva în vecini cu sinagoga lor.

Când pornesc războaiele fraticide nu ai decât o singură variantă. Să nu participi la ele. Când doi se bat trebuie să fie unul mai inteligent ca să plece. Nu e ușor când acuzațiile împotrivitorilor și batjocoritorilor sunt nu doar neadevărate ci și exagerate. Dovezile acuzațiilor lor sunt „zdrobitoare”, „covârșitoare”, numai că nu le au spre publicare. Ești vinovat prin asociere cu cine știe ce „eretic” despre erezia lui existând aceleași „dovezi”  ca acelea „strigătoare la cer” împotriva ta.

Apropo de James McDonald și pocherul. Nu vi se pare caraghios? Un cartofor român se laudă cu partenerii lui iluștri și noi îl credem. Dar dacă jucau pe nasturi… așa cum pretind că joacă unele familii din bisericile noastre?

În al treilea rând, sunt Bărbos(u) că și eu cred în conducerea prezbiteriană a bisericii. O găsesc practică și mai ales biblică. Nu am treabă cu cei care mai cred încă în congregaționalismul românesc, deși el este un fel de struțo-cămilă, combinat cu idei prezbiteriene și mai ales episcopale. Nădăjduiesc ca nici ei să nu aibă treabă cu mine și sistemul nostru.

În al patrulea rând, sunt Bărbos(u) pentru că și noi studiem Scriptura pe grupe mici ca biserica fratelui Cristian. Și chiar că n-avem nimic de-aface cu Harvest. Ideea nu este a acestei mișcări. O practică sute de biserici și denominații creștine.

Aș putea adăuga multe alte argumente care mă fac să fiu și eu Bărbos(u), printre care: credința în darurile Duhului Sfânt, dorința de a ajunge cu Evanghelia la cât mai mulți oameni utilizând mijloacele tehnicii de azi, lupta împotriva legalismului, etc…

Frate Cristian! Am trecut prin ceea ce treci tu acum. Este deja un an și patru luni de atunci. Existăm ca o nouă biserică și ne bucurăm de pace și progres. N-a fost ușor, dar Domnul a fost foarte bun cu noi. Nu vei regreta niciodată că nu te-ai luptat cu frații. Domnul îți va deschide noi oportunități să-ți împlinești chemarea la alte dimensiuni și valențe. Mă voi bucura de biruințele voastre. Mari binecuvântări are Domnul pregătite pentru voi. Mărimea lor se vede de pe acum după mărimea opoziției pe care Satan o ridică împotriva voastră.

Am un singur regret. Am un ocean prea mare de trecut ca să vin să fiu alături de voi și să vă încurajez la acest început. Dar, Domnul este cu voi.