Guvernatorul Rick Perry at American Family Association – „The Response” Reliant Stadium Houston Texas, întrunirea de post și rugăciune pentru America.

Totul se modernizează.
Zâmbetul de sâmbătă începe vineri!

Vă oferim un poem recitat de autor – Traian Dorz.
Pentru vizionare faceți click pe imagine.

 

„Iată ce mare e Dumnezeu!
Dar noi nu-L putem pricepe, numărul anilor Lui nimeni nu l-a pătruns” (Iov 36:26).

Viața noastră ca ființe prizoniere liniei timpului este plină de neputințe care ne aduc cele mai profunde frustrări. Trăim cu regretele trecutului și cu spaima viitorului, într-un prezent de cele mai multe ori mizerabil. Nu ne cunoaștem trecutul, nu putem sonda viitorul. Nu putem cunoaște universul în care ne aflăm. Cu cât știm mai multe despre el cu atât mai multe lucruri descoperim că nu le cunoaștem. Nu înțelegem natura și mecanismele fine ale vieții. Suntem noi înșine un continent neexplorat și necunoscut. Nu știm mare lucru despre planeta pe care locuim. Până și unele din realitățile pe care le știm nu ne oferă nici un instrument prin care să controlăm evenimente și forțele naturii care ne distrug. Adevăruri crude și stânjenitoare.

Lucrul care, însă, ne produce probabil cea mai mare frustrare dintre toate este totala noastră neputință de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a ne forma o imagine cât mai aproape de realitatea Sa. În primul rând în afara unei bănuieli, nu am fi știut nimic altceva despre El, dacă nu s-ar fi revelat El Însuși. Avem azi cuvintele Lui, arătările îngerilor Lui, revelația Sa prin Fiul care „ni s-a dat”, Domnul și Mântuitorul nostru Isus Christos, Îl avem pe Duhul Sfânt care sondează lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu pentru a ni le descoperi. Avem revelația Scripturilor, revelația universului creat de El, semnătura Sa pe opera creației cu care avem contact zilnic. Și totuși… „Și acestea sunt doar marginile căilor Sale și numai adierea lor ușoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” (Iov 26:14).

Strădanie minții trebuie să înceteze. Să lăsăm credința să ne conducă la adorarea acestui Dumnezeu atât de măreț, atât de nepătruns. Atât de nepriceput de mintea noastră omenească. De fapt, dacă am putea să-L cunoaștem așa cum este, dacă i-am putea pătrunde numărul anilor Lui, El n-ar mai fi Dumnezeu. Noi am fi.

Cunoașterea lui Dumnezeu este mai degrabă relație și revelație decât analiză și experiment. Ceea ce știm despre El ni s-a revelat de către El Însuși. Puțin și suficient în același timp. Cunoașterea Sa poate înainta însă nestingherită în relația cu El. Părtășia și odihna spiritului în El, dialogul rugăciunii și suava atingere prin contemplare și meditație, te pot aduce la susurul blând când cunoști fără să poți evoca în cuvinte, simți fără să poți exprima.

Cunoașterea lui Dumnezeu este prezentată de Biblie mai degrabă cu mijloace unei nuvele de mistere sau ale unui roman de dragoste decât în termeni științifici sau teologici. Dennis Covington a spus că „Misterul nu este absența semnificației, ci prezența a mai multă semnificație decât putem noi înțelege”.

Teologii catolici au elaborat acest concept de Deus Abscondicus (Dumnezeul ascuns), tocmai pentru a ilustra neputința minții noastre să prelucreze mulțimea de date ale prezenței Sale, copleșitoarea abundență a prezenței Lui în univers. Scriitorul Philip Yancey spunea că în timp a crescut mai confortabil cu misterul decât cu certitudinea. „Dumnezeu nu ne sucește mâna la spate și nici nu pe pune la colț cu credința că El există. Nu vom putea veni niciodată cu dovada finală, nici pentru noi înșine și nici pentru alții. Ca Pascal, întotdeauna vom vedea prea mult ca să negăm și prea puțin ca să fim siguri”. Intelectual vom pluti întotdeauna în această mare a incertitudinilor, în care ne vom scufunda mereu dacă brațul Lui nu ne va apuca mustrându-ne nu pentru neputința minții ci pentru neîncrederea inimii. Cunoașterea Lui este izvorâtă din mâna Lui întinsă, din încrederea în căldura și siguranța oferită de ea, și nu de priceperea noastră.

John Irving în „A Prayer for Owen Meany” spunea: „Fără ca să mă distrugă în proces, cum poate Dumnezeu să mi se reveleze într-un fel care să nu mai lase loc pentru îndoială? Dacă nu mai e loc pentru îndoială, nu mai este loc nici pentru mine.”

Puține fraze sunt atât de deranjante și de sfidătoare la adresa mândriei umane ca aceasta: „Noi nu-L putem pricepe!” Faptul acesta explică ateismul și respingerea lui Dumnezeu de către mulți semeni de-ai noștri care se tem de mister și caută certitudini, care nu sunt satisfăcuți decât de raționamentul lor și de evidențele descoperirilor personale.

Când cineva poate afirma: „Iată ce mare este Dumnezeu! Noi nu-L putem pricepe!”, înseamnă că omul acela exclamă uimit ceea ce a descoperit printr-o facultate cu totul diferită de rațiunea sa. Este exclamația credinței și părtășiei.

Se aude un glas ce te cheamă – Rebeca Guluțanu la stația de metrou Obor.
Pentri vizionare faceți click pe imagine.

Grigore era în aeroport și se întorcea acasă de prin Europa. A observat un aparat din acela care îți spune câte kilograme ai, ba chiar îți prezice și viitorul. Cum avea oleacă de timp de omorât, Grigore băgă un euro în mașinărie și urcă pe cântar. Mașina porni de îndată. „Aveți  79 de kilograme, sunteți căsătorit și zburați la București!” Grigore avea ochii cât cepele de uimire. Se tot uită la mașinărie și se tot întrebă. Cum de știa oare mașina aceea că el este însurat și că merge la București? „Aicea nu-i lucru curat!” își zise Grigore în sinea lui rămânând vrăjit în preajma mașinii.

Observă că pe cântar se urcă unul mare și gras. Mașina îi spuse imediat: „Aveți  130 de kilograme, sunteți divorțat și zburați la Istambul”.

„Mare minune mașina asta!”, își zise Grigore și îi veni o idee. Se duse repede la o toaletă. Desfăcu valiza și scoase o altă haină pe care o îmbrăcă. Luă o pălărie în cap și ochelarii de soare pe care și-i cumpărase din Italia. O să vadă el acuma ce o să zică mașina aceea! Urcă pe cântar și mașina se puse în funcțiune după ce Grigore îi mai oferi un euro.
„Aveți tot 79 de kilograme, sunteți tot căsătorit, și ați pierdut avionul de București!”

Mă gândeam și eu așa la unele subiecte care ne fascinează zilele acestea. Până le dezbatem și ne certăm din pricina lor, s-ar putea să pierdem avionul…

Copiii voiau o pisică. Mama s-a opus vehement o vreme. A motivat că va ajunge să aibă ea grijă de pisică. La insistențele copiiilor, și pe baza promisiunilor lor solemne că ei vor avea grijă de pisică, ca orice mamă a cedat. Le-a cumpărat un pisoi pe care copiii l-au botezat Titi.

Două luni mai târziu mama s-a trezit singura care avea grijă de Titi. Îi dădea de mâncare, îl spăla și făcea curățenie după Titi. Supărată pe copiii care nu o ajutau  a găsit o nouă gazdă motanului.

Când le-a spus copiiilor de plecarea iminentă a lui Titi, aceștia au primit vestea cu destulă indiferență, lucru care o surprinse pe mama. Unul din băieți a remarcat: “A zăcut cam mult pe aici. O să-i ducem dorul!”

Mama a fost de acord. “Da, e prea mult lucru pentru o singură persoană, și fiind eu acea singură persoană, trebuie să plece!”

Un al copil a comentat: “Poate că dacă n-am mânca atât de mult și n-ar face atâta mizerie, am putea să-l mai ținem!”

Dar mama era fermă în decizia ei. “E vremea ca Titi să fie trimis la noua lui adresă. Aduceți-l și puneți-l în cușcă!”

Copiii au izbucnit în plânsete și proteste. Au strigat cu toții: “Titi? Titi? Nu se poate! Am crezut că ai zis tati!”

„Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru ceresc vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:14).

Nevoia noastră de iertare, care duce la pace cu Dumnezeu și propria noastră conștiință este condiționată de iertarea semenilor noștri. Condiția iertării divine vorbește din nou de conceptul biblic de comunitate. Un spirit neiertător, în conflict cu cei din jur nu poate beneficia niciodată de pacea cu Dumnezeu, nu se va bucura de iertarea Sa.

Domnul Isus ne sfătuiește să ne lăsăm darul jertfei noastre înaintea altarului lui Dumnezeu, și să ne întoarcem pentru a ne rezolva conflictul cu fratele nostru. El expune aici acel triunghi al iertării care îl include în circuit pe fratele meu, pe semenul meu. Rugăciunea mea nu poate fi auzită de Dumnezeu decât prin bunele mele relații cu ceilalți. Atunci când asupresc și nedreptățesc pe semenul meu, nu pot obține favorurile divine. Oricât de mult mă iubește Dumnezeu ca Tată și Creator al meu, El își îngrădește exprimarea iubirii față de mine la condiția bunelor mele relații cu celelalte ființe iubite de El.

Spiritul iertător, generos față de alții, tolerant față de greșelile lor se va bucura de același tratament din partea lui Dumnezeu. Pilda Domnului cu robul acela lipsit de milă, care schingiuiește pe semnul său pentru o sumă derizorie tocmai după ce lui i s-a iertat o datorie monumentală exprimă în primul rând proporțiile dintre vinovăția personală față de Dumnezeu și ofensele pe care alții ni le pot aduce. În al doilea rând ea exprimă supărarea lui Dumnezeu pentru incapacitatea noastră de iertare atunci când noi înșine ne-o dorim de la El.

Afirmația versetului de mai sus nu sugerează în nici un fel un cântar corect. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îmi va ierta tot atâtea greșeli, și la fel de grave, câte voi ierta și eu oamenilor cu care vin în contact. Harul meu și al Domnului nu pot fi puse pe același cântar. Bunăvoința mea și cea a Lui nu pot fi identice. Nevoile mele și capacitatea Sa de iertare nu pot fi egale cu nevoile fratelui mei și capacitatea mea de iertare. Dumnezeu însă vrea să vadă bunăvoința mea la scara mea umană, ca El apoi să acționeze cu bunătatea harului Său dumnezeiesc.

Evanghelistul Matei folosește în rugăciunea “Tatăl nostru”, pentru iertare, cuvântul „aphiemi”, care este același cuvânt folosit în Luca 4:39 unde Isus o vindecă pe soacra lui Petru de febra frigurilor. Cuvântul înseamnă a alunga, a îndepărta, a trimite departe. A ierta înseamnă a alunga vinovăția cuiva, a o îndepărta așa cum Domnul a alungat febra femeii bolnave. În Psalmul 103:12 ne este descrisă iertarea divină care alungă nelegiuirea de la noi cât de departe este răsăritul de apus.

Mă supără uneori faptul că oameni pe care-i tratez cu îngăduință, permițându-le să greșească fără să le atrag atenția, pe care-i tolerez așteptând să se maturizeze, să învețe din propriile lor greșeli, mă taxează necruțători atunci când greșesc la rândul meu. Știu bine că trebuie să le iert și aceste greșeli. Cum stăm însă cu nevoia lor personală de corectare, de confruntare?

Cred că iertarea nu este un fel de trecere cu vederea, a te face că nu s-a întâmplat nimic. Mă gândesc la Iosif, față de care frații lui au greșit profund. Manevrele lui Iosif, care par crude la început, au menirea să revitalizeze în conștiințele fraților săi, șoapta în urlet de durere. Când păcatul este recunoscut, acceptat și declarat, Iosif oferă generozitatea iertării sale bazate pe suveranitatea absolută a lui Dumnezeu.

Poate că ne lipsește exercițiul unei astfel de iertări care să ajute pe semenul nostru nu numai să se bucure de iertarea noastră dar să nu mai repete ofensa.

Tatăl nostru din ceruri nu se face doar că nu s-a întâmplat nimic. Ne confruntă cu păcatul și ne oferă condițiile să nu-l mai repetăm.

„Iertarea este parfumul pe care ni-l oferă florile atunci când le strivim sub picioare” spune o vorbă înțeleaptă. Probabil că atunci, când suntem nedreptățiți, striviți sub călcâiul nepăsării sau al răutății semenului nostru dovedim din ce material suntem făcuți. Suntem flori frumos mirositoare sau buruieni cu iz înecăcios de ranchiună și răzbunare. Mireasmă de la viață spre viață sau miazmă din moarte spre moarte?

Vă recomandăm să vizionați acest interviu al lui Petre Țuțea la TVR.
Faceți click pe imagine.

Datoriile (Made in USA), admiră tricoul autorului (Made in USA).
Apoi noi râs-am până plâns-am!