paşi spre lumină

Blogăresc pentru mâncare!

(Continuare)

Ioan a învățat echilibrul între dragoste și adevăr.

Se pare că Ioan s-a consacrat adevărului de foarte timpuriu în viața lui. A devenit ucenicul lui Ioan. Era un căutător al lucrurilor spirituale și și-a dedicat viața slujirii lui Dumnezeu urmându-l pe Ioan în pustie. Este foarte interesant că el folosește cuvântul „adevăr” de douăzeci și cinci de ori în Evanghelia lui și de douăzeci de ori în epistolele sale. De patruzeci și cinci de ori în total. Nimeni altul, în afara Domnului Isus, nu are atâtea de spus despre acest concept biblic al adevărului, ca și Ioan. Râvna pentru adevăr a acestui ucenic îl face să fie intolerant.

„Învățătorule,” zice el, „noi am văzut pe unul scoțând draci în Numele Tău și l-am oprit pentru că nu venea după noi” Textul acesta este menționat și în Evanghelia după Luca la capitolul 9, chiar înaintea incidentului cu samaritenii, când el și fratele său s-au dus la Domnul și I-au zis: „Să chemăm foc din cer și să-i ardă pe aceștia?” În abele cazuri, Ioan demonstrează intoleranță, elitism, lipsă de dragoste reală pentru oameni. Pe necredincioși vrea să-i ardă de vii și pe credincioși îi oprește din slujire, evidențiindu-și lipsa de dragoste pentru un coleg de lucru. Acesta scoatea draci, și pentru simplu fapt, că „nu venea după noi”, nu era de la biserica noastră, nu era din cultul nostru, Ioan i-a interzis pur și simplu să mai scoată draci, pentru că nu era membru oficial al acestui grup de elită de care aparținea el. Se pare că incidentul acesta din viața lui Ioan, a avut loc imediat după schimbarea la față a Domnului nostru Isus Cristos. Domnul le-a spus ucenicilor: „Adevărat, adevărat vă spun că unii din cei care stau aici de față nu vor muri până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere” (Marcu 9:1). Apoi a luat pe trei dintre acești ucenici și, doar la șase zile după o asemenea afirmație, a urcat sus pe muntele Tabor și S-a aschimbat la față în fața lor. S-a coborât peste Domnul gloria Sa cerească și trei dintre ucenicii Lui, Petru, Iacov și Ioan, au auzit vocea lui Dumnezeu proclamând și declarând divinitatea Domnului nostru Isus Christos. Șocul a fost uimitor pentru toți trei. Au căzut cu fețele la pământ. Participaseră la un eveniment unic în toată istoria mântuirii. Foarte ciudat, Isus le-a poruncit acestor trei să nu spună nimănui despre lucrurile acestea decât până după înviere.

Când am urcat în microbusul beduinului care urma să ne ducă pe Muntele Tabor, mă minunam că șofa o mașină germană foarte bună, ce constrasta flagrant cu ceea ce știam despre beduini. Satul de beduini de la poalele Muntelui Tabor era populat de case foarte mari și frumoase. Cei 3 dolari pe care beduinul nostru îi încasa de la fiecare turist atât la urcare cât și la coborâre, aduseseră bunăstarea acestui sat.

Drumul a fost scurt dar nu lipsit de greutăți. Curbe foarte strânse, serpentinele și drumul îngust, făceau ca mașina în care călătoream să oprească din când în când pentru a lăsa loc celor care coborau. Când am ajuns în vârful muntelui, ni s-a prezentat privirilor Biserica Schimbării la față, clădită ce cruciați și care reflectă cele „trei colibi” despre care vorbea apostolul Petru cu uitare de sine în focul evenimentului. Pe rând, am intrat în capela lui Ilie, apoi a lui Moise, și apoi am coborât treptele spre capela dedicată lui Isus. În răcoarea sanctuarului, sub privirile heruvimilor înaripați din mozaicurile neasemuit de frumoase, am tăcut minute în șir, am citit apoi din Biblie textul mărețului eveniment și am cântat. După ce am părăsit Biserica am ales să admirăm întinsul câmpiilor Galileii de pe înălțimea Muntelui Tabor. Parcă vedeam în vale grupul celor patru cum urca muntele spre aceste loc unic de întâlnire cu Dumnezeu.

Cred că a fost foarte greu pentru cei trei ucenici să să nu folosească experiența aceasta de pe munte pentru promovarea lor față de ceilalți. Dacă suntem sinceri, avem o vedenie, un vis, o reveleția din partea lui Dumnezeu, și am trece printr-o ispită extraordinară, dacă Domnul ne-ar cere să n-o spunem nimănui. Nu-i așa? Abia așteptăm să le spunem fraților cât de spirituali suntem noi.

Vreau să vă aduc aminte că acești ucenici se luptau între ei care să fie cel mai mare. Și acum, cu asemenea experiență puteau să le demonstreze celorlalți că nu există nici un dubiu, ei trebuie să fie elitele grupului. Ei erau aleșii desemnați să-i conducă pe ceilalți, pentru că au avut parte de această experiență nemaipomenită,  L-au văzut pe Domnul în toată gloria Lui.

(Va urma)
Din cartea: Apostolii Domnului Isus – de Petru Lascău

Ioan a învățat dragostea de la Domnul Isus Christos. Calitățile sale naturale sunt lipsite de sentimente nobile. Om intolerant, ambițios, zelos, exploziv, agresiv, nu cunoaște sensibilitatea iubirii. Dar după ce facem cunoștință cu bătrânul patriarh de la urmă, din cartea Apocalipsei, ne dăm seama că s-a petrecut ceva extraordinar  în viață sa de ucenicie cu Isus. Ioan al Apocalipsei este atât de diferit de tânărul tumultos pe care Christos l-a ales ca să fie ucenicul Său.

Dragostea despre care Ioan vorbește așa de mult în scrierile lui, nu anulează la Ioan pasiunea pentru adevăr. Dacă citim scrierile lui Ioan, în special epistolele lui, el nu are multe zone gri. Vorbește în alb și negru. Singurul care folosește un asemenea limbaj pe măsură și pe aceeași temă este Domnul nostru Isus Cristos. Pentru Ioan există numai antiteze în tot ce spune el. Evanghelia este lumina Împărăției lui Dumnezeu, pe când împărăția Satanei este împărăția întunericului. El vorbește despre viață vis-a-vis de moarte. Împărăția lui Dumnezeu împotriva împărăției celui rău, a Satanei. Copiii lui Dumnezeu împotriva copiilor celui rău. Înviere contra Judecată veșnică. Îl primești pe Cristos sau Îl respingi. Asculți de Dumnezeu sau nu asculți de El. Ioan vorbește numai în antiteze de fiecare dată.

Pentru Ioan lucrurile sunt simple și foarte clare: ori umblăm în lumină, ori în întuneric. Suntem născuți din Dumnezeu și dacă suntem născuți din Dumnezeu atunci nu păcătuim. Ori suntem ai lui Dumnezeu, ori suntem din lume. Lucrurile sunt bine delimitate. Dacă iubim suntem născuți din Dumnezeu, dacă nu, nu suntem din Dumnezeu.

Ioan este omul care nu are excepții. După ce citești scrierile lui Ioan ai nevoie de apostolul Pavel, care vorbește și despre celelalte culori. Apostolul Pavel se pare că este mai degrabă scriitorul excepțiilor. Dacă pentru Ioan nu sunt excepții, pentru Pavel sunt doar excepții. După citirea lui Ioan ai nevoie de o relaxare, de o evadare în scrierile apostolului Pavel. După atâta zugrăvit în alb și negru, în care lucrurile sunt clare și aspre într-un fel, ai nevoie să ți se dea explicații la celelalte excepții de la aceste reguli extrem de rigide.

Oamenii ca Ioan au tendința să ducă lucrurile la extreme. Sectarismul, intoleranța și ambiția sunt păcate ale lipsei de echilibru. Și lucrurile acestea duc la păcate mari. Zelul pentru adevăr trebuie echilibrat de dragoste pentru oameni, astfel ajungem la judecată, ajungem să fim aspri, să fim lipsiți de compasiune. Ambiția trebuie echilibrată de umilință, altfel ea devine mândrie păcătoasă, autopromovare pe cheltuiala altora.

Ucenicia la picioarele Domnului nostru Isus Cristos a fost suficientă să transforme acest caracter atât de puternic, acest fanatic egocentric, dacă vreți, într-un bărbat echilibrat. Fiul tunetului, se transformă în apostolul iubirii.

(Va urma)
Din cartea: Apostolii Domnului Isus – de Petru Lascău

Florica și Traian Ștrengar

Printre lucrurile moștenite de la socrul meu, Traian Ștrengar, este și o agendă din anul 1984, pe care a folosit-o până prin 1991. Este una din agendele acelea pe care puneam mâna foarte rar și pe care le foloseam ani la rând, nu pentru calendarul din ele, ci pentru a ne nota chestiuni importante.

Socrul meu, Traian Ștrengar, pastorul Bisericii nr. 1 din Oradea, din strada Ion Ghica nr. 13, a folosit agenda aceasta pentru a nota în ea ședințele de la Filiala Oradea sau de la Cultul Penticostal la care a participat.

Am decis să public aceste note, așa cum au fost ele luate de socrul meu, pentru a ilustra modul în care se desfășurau aceste ședințe de „orientare” cum le numeau reprezentanții Departamentului Cultelor și cei ai Cultului Penticostal. Agenda va fi publicată în întregime în cartea: „BETEL – Istoria construirii Bisericii Penticostale din Oradea”, carte la care lucrez în prezent. Cred că tânăra generație are nevoie să știe de unde am venit și să cunoască mai bine trecutul nostru. Fără trecut, prezentul n-are niciun viitor.

Din respect pentru unii din păstorii penticostali le voi da doar inițialele, atunci când sunt menționați de pastorul Ștrengar. Fiind marginalizat de conducerea cultului după construirea bisericii din Oradea, socrul meu nu era invitat nici măcar să facă vreo rugăciune la aceste ședințe. Nu era deloc supărat din această cauză. Iată ce notează în agenda sa despre o conferință din 1984 de la București:

August 15, 1984

CONFERINȚA Cultului Penticostal, la București (Sebastian).

Ora 9.30. Rugăciune. Ps. 46. Fr. Mariș și Bujorel.
Ora 10. Fr. Vamvu Alex. Deschide ședința, invită sus pe fr. Berar, Matache, Tipei, Grosu – supravegheatorii.

Inspectorul stă jos.

Se face o rugăciune. Ps. 89.
Vorbește Berar despre președintele țării, d-l Nicolae Ceaușescu, arătând câteva activități ale președintelui, arătând că a văzut de multe ori la televizor fapte și dragostea conducătorului nostru. Apoi arată că ne bucurăm de libertate și de vestirea Evangheliei. Cere apoi ca Domnul să binecuvinteze întreaga activitate a țării nostre.

Fratele Vamvu urează bun venit tuturor fraților. Urează bun venit inspectorului Cristoiu.
Dă citire unui referat legat de realizările și înfăptuirile timp de 4 decenii de libertăți religioase. (Amintește de persecuțiile credincioșilor din anii de dinainte de 40 de ani).

Ordinea de zi: A patruzecea aniversare (1944). Evenimentele trecutului, război, Germania hitleristă, actul de la 23 august 1944. Citește Romu Mocanu din Dej.

În urma referatului se dă cuvânt fr. Grosu.
Începe cu Biblia, arată cuvinte biblice foarte frumoase, apoi se referă la referat arătând că la 23 august, fiind credincios a avut încredere în Dumnezeu, apoi a văzut lagărele de exterminare, cuptoarele pentru evrei și multe nenorociri pe care le-a produs războiul mondial, arată că nu mai este de dorit război. Cei 40 de ani de pace, am avut odihnă și am avut prin muncă și pâine și am construit ceva, așa cum poporul lui Israel în timpul lui Solomon a avut 40 de ani de pace. Mulțumește lui Dumnezeu și conducerii țării pentru pace și progres. Domnul să binecuvinteze pământul țării noastre cu roade, cu pace și libertate țării.

Fr. Emil Bulgăr.

Sunt bucuros că am prilejul să vorbesc despre țara în care ne-am născut și trăim. Țara noastră a fost țară agrară. În 1944 aveam 14-15 ani. Tata era pe front. Îl așteptam pe tata. Azi, după 40 de ani, oriunde dezvoltarea industriei grele, ușoare, etc. Diferite obiective și realizări. Apoi trebuie să avem grijă de ele.

M. M.

Se referă la realizările cultului nostru, amintește de perioada 1922-1944 pe linie de credință. După 44 arată libertatea de conștiință religioasă aprobată prin constituție. Libertatea ne dă dreptul să ne adunăm în case nu prin păduri, și noaptea.
Aprobarea Seminarului Teologic, care era necesar cultului nostru și bisericilor din țară. Cuvinte de îmbărbătare pentru pastori.

T.

Vorbește despre istoricul Aradului pe linie de credință. Sărbătorim 40 de ani de pace și realizări, dar și realizări cultice.
Amintește de sărăcia din familia lor, 9 copii și în sărăcia după război, mama țesea în război. La terminarea ghemului de ață a fost o coajă de pâine pe care l-am luat și l-am mâncat, fiindcă nu aveam în casă numai mălai.
Vorbește apoi  de binele țării, de fericirea țării, de bogățiile țării. Arată marile drepturi și beneficii.

Fr. L. C.

Vorbește de momentele de bucurie la încetarea războiului în 1945.
Apoi vorbește despre devotamentul nostru față de țara noastră care a făcut foarte mari realizări în cei 40 de ani. Amestecă realizările țării cu activitatea biblică…

Fr. S.

Înainte de 23 august era analfabetism în țară. După 23 august s-a pornit la alfabetizare. Mari realizări și pregătirea poporului nostru. Pregătirea predicatorilor. Cursuri speciale. Lumină teologică, etc…

C. T.

Vorbește puțin de trecutul negru și nu dorește să vorbească de trecut și nici de prezent (realizări). Vorbește despre realizări pe linie de pace la care contribuie România. Stoparea armamentelor în Europa și în lume…
Apoi totuși, arată de libertatea în țara noastră pe linie de credință, cum li se dă voie chiar străinilor să ne viziteze, să ne adunăm la conferințe, să avem adunări cultice, etc…

Fr. Vamvu

Face referiri la referat sumar, arată realizările. Apoi arată pe scurt pe antevorbitorii care au arătat lucruri frumoase.
– Să se trimită dosarele tinerilor pentru seminar.
– Să punem accent pe ridicarea bisericilor, cu credincioșii lor.
– Să cultivăm dragostea de țară și conducerea ei.
– Să avem grijă să nu se facă dezidențe în biserică, să avem grijă de sectorul pe care-l păstorim:
– În rândul membrilor să păstrăm regulile cultului la vorbitori și cântări.

Apoi avem două telegrame:

1. Către D-l Nicolae Ceaușescu,
Cu prilegul aniversării de 40 de ani… Urează sănătate, etc.
Câteva realizări generale, apoi datorită înțelepciunii și devotamentului… Cultul nostru a primit recunoașterea. Câteva salutări.

2. D-lui Cumpănașu. Dir, general al Departamentului (Cultelor). La fel, eliberarea cultului nostru la 23 august 1944… cauza păcii… Salutări.

Pauză 14’

(Partea a doua a ședinței)

Fr. Gurău – Referatul: Rolul pastorului în biserică, obligații, etc…

Nu ia cuvântul nimeni.

Fr. Vamvu face unele referiri la rolul pastorului.

Inspectorul Cristoiu, ia cuvântul.

–        Întreabă, dacă la începutul lunii septembrie se începe seminarul și Dv. Nu aveți încă cei 10 studenți stabiliți. Dosarele.

–        În cult nu se mai fac actele la fel, exemplu; unii fac spălarea, alții nu fac, alții fac înainte alții după cină? Cum este?

–        Se fac ore de stăruință până la orele 24 noaptea. De ce?

–        Dv. Pastorii vă faceți diaconi care vă pun pe dv, la o parte după ce i-ați făcut.

–        Auto încredere – îngâmfare la cei care au făcut seminarul – ce știu ăștia mai vechi, mai bătrâni? Cred că știu mai multe din experiență.

–       Să respectați și pe ceilalți clerici din alte culte, preoți, etc.

(Continuare)

De la fereastra mea de sus, am urmarit zilele acestea o nouă expresie, o nouă față a acestui fariseu. Nu are banii și nici influența zidirii unor morminte sfinte, cu toate că sare imediat, generos, cu donația sa, sau cu voluntariatul sau la restaurările unor locuri sacre. Are însă vorbe. Multe vorbe. De fapt, fariseul iubește mult vorbele. Nu costă nimic și apoi, sunt mereu la îndemână. Să nu mai vorbim, că-i place atât de mult să se audă vorbind. Fariseul de azi, deci, aduce prinosul vorbelor sale de apreciere iluștrilor oameni ai istoriei. Pentru el, toți sfinții au trăit în trecut. Și ce mari au fost acești sfinți ai trecutului! Și vai, cât de pigmei sunt cei de azi! Ce epigoni, mai suntem cu toții! Foarte ușor, fariseul gândește cam așa: Avram era părintele celor credincioși. Acela dintre noi care pornește cu credință în Dumnezeu, „fără să știe unde se duce”, nu este decât un naiv lipsit de practicalitate. Petru și ceilalți apostoli, s-au rugat pentru bolnavi și aceștiau au fost vindecați. Cei care se roagă azi pentru vindecarea bolnavilor, sunt niște fanatici lipsiți de realism. Farsieul ne îndeamnă să ne rugăm pentru familia care trece prin mari încercări, odată cu boala celui iubit. Să ne rugăm, zice el, pentru doctorii care-l tratează. Pentru dibăcia mâinii chirurgului care operează. Pentru credința omului aflat în criză. Dar nu îndrăznește să se roage pentru vindecare. Dar dacă omul nu se vindecă? Cum rămâne cu prestigiul lui de fariseu?

Fariseul apreciază rugăciunile poporului lui Israel care sunau ca niște ape mari, pe când îi sfătuiește pe frați să se roage ca „zumzetul albinelor în stup”. Citește psalmii care îndeamnă ca orice suflare să-L laude pe Domnul, ba chiar și copacii pădurii să bată din palme, pe când se supără, nevoie mare, dacă se aplaudă în biserică. Tot ceea ce se face azi este „show” – spectacol. „Unde ați auzit ca Biserica primară să organizeze drame?” întreba cu emfază stârnind sentimentele semenilor săi farisei, un fariseu cu nume mare. Pledând pentru o reîntoarcere la trecut, la valorile lui, fariseul se împotmolise în forme, uitând ca de obieci de conținut.

Fariseul este fascinat de ambalaj. Marfa nu contează. Știe bine că varul de pe mormânt ascunde putregaiul din el. Ca să-și câștige popularitatea, devine populist. Predică după cum simte el că place audienței. De fapt, avea treabă cu formele de închinare și de prezentare a Evangheliei, care nu erau acceptate de biserica sa. Afurisea pe cei care practicau ceea ce la ei nu era voie. Alții făceau „spectacole”, introduseseră „teatrul în biserică”, organizau „show-uri ca să atragă lumea” etc… „Vă puteți imagina biserica primară făcând astfel de lucruri?”  Avea dreptate. Nu ne puteam imagina. Dar gândindu-mă puțin, aceeași biserică primară nu avusese nici cor, nici fanfară, nici orchestră, nici cor de fete cum avea biserica domniei sale. Nici măcar „retro-proiector” pentru cântările în comun, ca să nu mai vorbim de proiectoare video. Nici amvon. Nici microfon. Nu avea clădire cu aer condiționat. Nici bănci tapițate. Biserica primară nu avea nimic din ceea ce avea biserica domniei sale. Cu ce drep ne afurisea el pe noi, care aveam un pic mai multă imaginație și mai mult curaj să predicăm Evanghelia cu mijloace diferite de ale sale? Cu dreptul păstrării trecutului. Cu vocația istorică a fariseului. Cu praful istoriei aruncat în ochii noștri, încerca acest fariseu, să ucidă bucuria și eficiența prezentului. Dacă am fi fost la îndemâna deciziilor sale, am fi fost excluși, anatemizați, etichetați ca liberali periculoși, scoși afară din biserica sa.

Există o singură mângâiere (dacă aceasta contează). Copiii fariseului ne vor construi mormintele și ne vor lăuda cărțile scrise de noi și afurisite de tatăl lor, vor aprecia inovațiile și curajul nostru de a sparge tiparele osficate. Bineînțeles, vor declara că ei n-ar fi făcut ceea ce a făcut tatăl lor. Dovedind, cu aceasta, că nu sunt decât copiii lui.

Unii se întreabă cum de reușim noi, păstorii, să fim și bloggeri?
Uite, cam așa…

„Vai de voi cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi zidiți mormintele prorocilor, împodobiți gropile celor neprihăniți, și ziceți: Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor. Prin aceasta mărturisiți despre voi înșivă că sunteți fii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleți măsura părinților voștri!” (Matei 23:29-32).

Vocația istoriei a fariseului, se naște din aceeași neodihnă și strădanie de escamotare a hidoșeniei sale lăuntrice. Monumentele la care aduce coroane, statuile pe care le îngrijește, mormintele pe care le văruiește, nu sunt decât încercări de reducere la tăcere a conștiiței vinovate, eforturi de a proiecta o altă imagină nobilă în ochii altora.

Fariseul deplânge eroarea părinților, care, în loc să se pocăiască la mesajul profeților, i-au ucis pe mesageri. Dorind să dovedească un alt material diferit al plămădelii sale, el zidește monumente victimelor părinților lui, împodobește gropile oamenilor neprihăniți omorâți de ei.

Fariseul este deci foarte preocupat de istorie, de monumentele ei, mai degrabă. Are o predilecție bolnăvicioasă pentru moaște, relicve, cruci, trioițe, morminte străbune, obiecte sacre ale trecutului. Se înconjoară de ele ca de o fortăreață. La adăpostul atâtor lucruri sfinte se simte în siguranță. Crede că i se transferă și lui din sacralitatea trecutului, se imbibă cu o recunoaștere de care are atâta nevoie. Cum ar putea oare să-și acopere mizeria vieții sale? Trecutul ilustru e o haină onorabilă pentru fariseul dornic de recunoaștere și apreciere. Sărutând icoane, cruci, troițe și moaște de sfinți, fariseul își mai prelungește agonia existenței sale de cârtiță, cu încă o laudă din gura neștiutorilot, cu încă o uimire din privirea ignoranților naivi.

În timp ce fariseul adoră istoria pe care o convertește intereselor sale meschine, el nu tolerează prezentul. Sfinții sunt demni de lăudat, numai dacă sunt morți. Adoră profeții dacă nu mai sunt în viață. Iubește înțelepții defuncți. Admiră cărturarii postumi. Problemele sale sunt sfinții de azi, înțelepții contemporani și cărturarii în viață. Aceștia sunt ca o amendă la liniștea și spoiala vieții sale. Nu-i poate suferi, pentru că ochiul lor avizat, pătrunde dincolo de varul de pe mormânt, vede dincolo de pojghița subțire și aurie a fațadei sale sacerdotale. Nu-i poate suferi pentru că aceștia știu ce se ascunde sub sutană.

Fariseul ridică statuie profeților uciși în timp ce pregătește uciderea celor de azi. Își acopere crima de azi cu adorarea monumentelor ucișilor de ieri. Abate astfel atenția contemporanilor de la bătăile din sinagogi, de la răstignirea de azi a celor neprihăniți, cu slujbele sforăitoare de celebrare a istoriei. El nu este decât veriga unui lanț de fărădelegi care se adaugă verigii părinților lui și care se oferă ospitalieră verigii unei noi generații care va venera mâine, desigur, profeții unciși azi.

Venerarea istoriei nu este decât aprobarea ei, spune evanghelistul Luca: „Prin aceasta mărturisiți că încuviințați faptele părinților voștri; căci ei au ucis pe proroci, iar voi le zidiți mormintele” (Luca 11:48).

Fariseismul construiește o țară care onorează profeții uciși.

Mormântul elaborat cu rafinament artistic nu-l disculpă pe ucigaș de fapta lui, cum nici nu este răsplătire celui ucis pentru nedreptatea suferită. El este mai degrabă un efort al noii generații de farisei de a șterge cumva vina părinților lor prin monumentele ridicate victimelor lor. Este aici o cooperare care dovedește că sunt cu toții fasonați din același material. Murdar.

Pedeapsa divină nu poate fi decât și ea un cumul, adunată de generații. I se va cere acestei generații de farisei „sângele tuturor proorocilor, care fost vărsat de la întemeierea lumii, de la sângele lui Abel, până la sângele lui Zaharia, ucis între altar și Templu” (Luca 11:50-51). (Va urma)

Din: Memoriile lui Eutih - Portrete de farisei

Urmărind acest video aproape că m-am făcut vegetarian.
Puteți viziona făcând click pe imaginea de mai sus, sau AICI.